Absolventa a Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica “I.L. Caragiale” Bucuresti, promotia 1963, Irina Petrescu se numara printre actritele ce si-au creat, de-a lungul carierei, o aura magica la care multi actori aspira. A intruchipat personaje memorabile din piese precum “Leonce si Lena”, “Judecata de noapte”, “A douasprezecea noapte”, “Uriasii muntilor” si multe altele, dar si roluri foarte importante in teatrul radiofonic si film.
Sunt o fire timida
– “Duminica la ora sase”, “Concert pe muzica de Bach” – dar si altele – sunt filme in care dumneavoastra dadeati rolurilor interpretate un aer misterios si firesc totodata, prin tot ceea ce faceati: miscare, priviri, zambet, seriozitate. V-a ramas draga acea imagine?
– Am revazut de curand la TV “Duminica la ora sase” si “Diminetile unui baiat cuminte”. Da, poate aveti dreptate. Cu toate ca nu par, sunt o fire timida. A trebuit sa treaca multa vreme ca sa-mi inving teama de a ma expune. Iar verbele persuasive ale maestrului meu, Ion Sahighian, “a arata” in raport egal cu “a ascunde”, mi s-au potrivit foarte tare si le-am adoptat fara rezerve aproape ca pe o deviza. Raportul e variabil, in functie de text, de situatie, de partener, de stilul regizorului, dar probabil ca, din cauza timiditatii, l-am intrebuintat mai des pe “a ascunde”. Dumneavoastra ce ati alege? O profunda iubire secreta sau explozia vesela de hormoni si feromoni? Intrebarea nu e corecta, pentru ca asta tine de temperament, de epoca, de moda si mai putin de gust. Probabil ca eu am ramas un produs bine conservat al unei epoci trecute cand “a arata” se afla indeobste intr-un raport de subordonare cu “a ascunde”.
Dar pentru a reveni la cele doua filme, am avut de curand o bucurie cu totul iesita din tiparele sarbatorilor cu orice pret in care ne prea aflam. TVI a avut o gala la care m-a invitat sa inmanez un premiu de cinema. Cui? – am intrebat inainte de a spune “da” sau “nu”. “Lui Radu Mihaileanu” “Da, da, cu cea mai mare placere” – am raspuns. Redactora era fericita, fara sa stie cata bucurie imi facea mie aceasta invitatie. Sa va povestesc… Radu era un pusti vesel si curios care se innoda in cabluri pe un platou de filmare la “Duminica la ora sase”. Cine-i pustiul? Potoliti-l… E baiatul lui Mihaileanu (Ion Mihaileanu, scenaristul filmului, insemnat jurnalist la “Contemporanul” si prietenul meu). “Ioane, ia-l de-aici, ca se enerveaza Pintilie!” “Ai dreptate, e periculos, vrea sa devina regizor si cred ca e indragostit de tine.” Radu avea cinci ani. Acum cateva zile, la gala, mi-a aratat poze cu cei doi fii ai lui…
Am avut sansa de a alege
– Multi dintre cititorii nostri de azi nu stiu ca, la un moment dat, ati fost considerata vedeta nr. 1 a cinematografului romanesc. Ne puteti spune cateva din motivele acordarii acestei “coronite”?
– Am avut sansa intalnirii cu regizori importanti, cu scenarii bine structurate. Ceea ce este esential, am avut sansa de a alege. Cred ca nu am gresit niciodata.
– De-a lungul timpului, actori buni au plecat din tara. Dumneavoastra ati fost tentata sa faceti acest pas?
– Nu. Sunt foarte statornica. Am vocatie pentru asta. Nu mi-am parasit orasul pe care-l iubesc (asa mizerabil cum este), cartierul (asa mizerabil cum inca mai este) si nici casa in care m-am nascut si pe care am avut marea sansa de a nu fi obligata sa o parasesc ca multi alti tovarasi de generatie.
Este posibil, dar deocamdata nu si probabil
– Astazi, jucati alaturi de multi tineri care, urmarindu-va “jocul”, cresc si se personalizeaza. Vor putea duce ei mai departe “povara” teatrului romanesc?
– Este posibil. Cu siguranta, in masura in care castigul, remuneratia si compromisul in virtutea castigului nu vor fi categoric determinante. Este posibil, da, dar deocamdata nu si probabil.
– Dumneavoastra ce varsta aveati cand “navigati” pe “Valurile Dunarii?”
– Saptesprezece. Majoratul mi-a fost sarbatorit pe Dunare, intre Braila si Galati, cu petarde si artificii (nu se purtau pe atunci). Intr-o sarbatoare insolita, organizata de ing. Daraban, artificierul echipei.
– De multe ori spunem: “Acesta mi-a fost Destinul”. Credeti in puterea Destinului?
– Da.
– Ati jucat, de-a lungul carierei, foarte multa drama. Vi s-a potrivit acest gen mai bine decat altele, spre exemplu, comedia?
– Orice actor de drama viseaza comedia. Si invers. Mi-ar fi placut foarte tare sa fac comedie. E cu mult mai subtila, de fapt inglobeaza drama. Exemplul si idolul meu in aceasta sectiune este, dupa Marin Moraru, Horatiu Malaele. Mergeti sa vedeti “Revizorul” la Teatrul de Comedie si “Mascariciul” la Bulandra.
– Exista o intamplare, un eveniment, o dragoste care v-a marcat viata?
– Nenumarate.
– Singuratatea este, pentru unii, un mod de-a trai liber, pentru altii, un chin. Dumneavoastra cum o percepeti?
– Ca pe o mare sansa.
– Dintre toate cate sunt, care e cea mai arzatoare dorinta a doamnei Irina Petrescu?
– Inca nu m-am decis.
