Din ce in ce mai cu mult curaj se vorbeste despre trecutul apropiat. Despre cum a fost “inainte”. Atunci cand dimineata, la pranz si seara auzeam ce fericiti ar trebui sa fim in epoca de aur. Intelectualitatea romana de acum isi linge ranile lasitatii. Oamenii de rand sunt nedumeriti: E mai bine? E mai rau? Fostii detinuti politici cer satisfactie.
Proprietarii bunurilor confiscate de comunisti incearca sa recupereze ce mai pot. Multi dintre pensionari au dat verdictul: a fost mai bine, mai sigur, mai previzibil. In fine, fiecare dupa interes, satisfactii, probleme. Se apropie aniversarea Revolutiei. Cu elementele sale previzibile: simpozioane, emisiuni radio si televizate, documentare, expozitii, sesiuni solemne in orasele-martir si la Parlament.
Se va vorbi, iarasi, frumos si energic despre splendoarea sacrificiului, despre clarviziunea timisorenilor, despre meritele lui Tokes, despre “putini am fost, multi am ramas”. Cea mai dramatica discutie, insa, va fi aceea legata de memorie. Si de felul in care o pastram.
In decembrie 1989 timisorenii doreau – cel putin, asa au spus atunci, in piata publica – sa pastreze memoria acelor zile printr-o biserica si printr-un muzeu. Sa vedem. Biserica Martirilor, construita dupa un proiect care a castigat concurs national, sta neterminata de ani buni, starnind sentimente amestecate. Prea a fost ctitorie Iliescu-Nastase ca sa intereseze alti lideri politici, prea a fost costisitoare ca sa poata fi terminata la vreme, prea e in marginea orasului, intre blocuri ca sa fie loc de pelerinaj pentru cei straini de Timisoara.
Muzeul… Au incercat revolutionarii, la prima tentativa, sa ocupe Casa Ceausescu (actualul hotel International) sa transforme casa de oaspeti a dictatorului in muzeu. Proprietatea era clara. Interesele, insa, nu. Cu chiu, cu vai s-a ajuns la repartizarea altui spatiu, pe Strada E. Ungureanu nr. 8.
Un imobil dezafectat, sortit pieririi pe vremea dictatorului. Miliarde si miliarde au fost zidite in temelia si peretii acestui edificiu, frumos denumit “Centru national de informare si documentare – Memorialul Revolutiei 1989”. Decat ca… vine acum un urmas al fostului proprietar, cu sanse reale de a recastiga cladirea.
Autoritatile se declara neputincioase. Parca ar da cladirea inapoi si ar lua-o de la capat. Cu alti bani, cu alta energie. Decat ca entuziasmul e tot mai scazut, sansele de a mai pastra Memorialul devin infime in ipoteza unei schimbari de sediu, iar miliardele alocate obiectivului se pierd fara posibilitate de recuperare. A meritat, atunci, efortul de a face o biserica si un muzeu?
Greu de spus, daca in 16 ani suntem la fel ca la inceput: cu proiecte, dar fara orizont de implinire a lor.
