Atât în perioada antepandemie, cât și în cursul pandemiei le-a plăcut unora să se urce pe gard ca niște cocoși fuduli și să cânte oda bucuriei privind cu milă superioară spre alte state estice, adevărate oi negre ale Uniunii Europene. Cine era ca noi? Globaliști, corporatiști, democrați europeni, un stat model pentru restul haimanalelor din Est. Că era vorba de un stat de tip Potemkin era limpede și la acel moment, doar că atunci nimeni nu vorbea de eșecul statal. Și acum ne uităm la suveraniștii din jur cum gestionează criza sanitară, ba chiar ne și oferă o mână de ajutor, nouă, decoraților cu pile ai Europei.
Dar dacă ne dăm jos ochelarii de cal și ne punem lupa, vedem că nu doar economic suntem sub aceste țări, fiind conform statisticilor, țara cu cetățenii cei mai vulnerabili la riscul de sărăcie și excludere socială. Vedem că și politic nu suntem mai presus cu nimic de celelalte regimuri din Est, chipurile, autoritare. Cu diferența că acestea au un nivel de trai mai ridicat, pe când noi n-avem nici economie, nici democrație. Opoziția politică nu există, iar presa de cușcă latră asurzitor pentru a păzi sistemul, nu democrația.
E din ce în ce mai vizibilă osatura de stat nedemocratic a României, atunci când te uiți la o plajă largă de domenii acaparate de structurile de forță și de focarul politizării. România arată ca o republică ex – sovietică fardată prost. De la mediul politic, economic, administrativ, presă, sănătate, învățământ, totul e controlat de sistem.
Visul aproape realizat al acestui sistem ex – sovietic e de a controla jocul politic prin partidele mari care nu concurează la modul real și prin arestarea unor lideri incomozi. Aceasta e metoda de tip Putin, care atunci când nu are chef să-și lichideze adversarii le mai dă o șansă, arestându-i. Această militarizare, această sovietizare ucide orice fărâmă de meritocrație și democrație. Toată această stare de fapt e rodul unei conduceri politice absente și lipsită de spirit democratic.
Cât privește inutilele și abundentele cicluri electorale, ele confirmă la rândul lor atmosfera nedemocratică de tip ex – sovietic, cu blatul marilor structuri de partid și cu propaganda televiziunilor de știri create la ordinul sistemului.
Protestele soldate cu beneficii au fost mereu bine organizate, prin ong-iști dirijați și proletariatul corporatist, așa cum sunt dirijate uneori și campaniile de presă. N-ați băgat de seamă că după fiecare mișcare de stradă, cineva se alege cu sacii în căruță?
Nu avem nici lideri politici care să gestioneze situațiile de criză atât la nivelul măsurilor, cât și a discursului empatic mobilizator. Mă tem că așa ceva nu vom găsi niciodată la un politician român, care în afară de a plânge fals pe umărul poporului și de-a se solidariza ipocrit cu cei năpăstuiți, bucuros în același timp că nu le împărtășește soarta, nu e capabil să transmită nici un impuls motivațional. Dacă există un discurs mobilizator al politicienilor români, acela e unul doar negativ, de asmuțire a electoratului captiv împotriva dușmanilor de interese.
Însă acest fapt are rădăcini înfipte profund în inconștientul nostru colectiv. Până și românul simplu crede că dacă secretă un discurs demobilizator, demotivant, va paraliza voința celor din jur și astfel le-o va putea lua înainte celorlalți. Acest subterfugiu de care e foarte mândru, pentru că-l face să se creadă băiat deștept, dezvăluie de fapt frica de competiție. El nu-și dorește să intre într-o întrecere corectă, în care fiecare evoluează pe culoarul său. Dacă s-ar putea să-i facă pe ceilalți prin orice mijloace să abandoneze, iar el să câștige la masa verde, s-ar afla în situația ideală. Când nu se întâmplă așa și e nevoit să participe, va face tot posibilul să trișeze și să trucheze concursul. De la concursuri artistice, la licitații, posturi în administrație, totul se supune voinței aranjamentului de culise. Rezultatul colectiv al acestei șmecherii ieftine e o țară necompetitivă în toate domeniile ei.
America, cu toate păcatele ei, reprezintă exemplul diametral opus. Acolo nimeni nu fuge de competiție, ba dimpotrivă, discursul stimulativ se regăsește chiar la baza societății. Astfel apare emulația, fiecare încercând să dea tot ce are mai bun pe culoarul său, fără să se dedice exclusiv sabotării concurentului. Această emulație generală duce inevitabil la beneficii colective. Americanii știu cel mai bine că regula concurenței presupune să fii stimulat de performanța celuilalt, nu să te scalzi în balta stătută și împuțită a invidiei resentimentare.
Pentru românul laș și șmecher, ideal e să obții ceva în viață doar prin sabotarea celorlalți, iar asta se face cel mai bine demoralizând și slăbind voința indivizilor. De asta Romania n-a fost niciodată cu adevărat mare, iar un slogan dublat de acțiune, de genul, ”Make Romania Great Again”, nu va exista niciodată la noi, decât într-o formă caricaturală electorală și pe șepcuța prezidențială primită de la Trump.
Micimea politică a fost ilustrată din plin și cu ocazia valului al patrulea. Intervenția autorităților și a președintelui e una tardivă, valul pandemic se va înălța nestingherit. Mai mult ca sigur vor avea tupeul la final, ca și după celelalte valuri anterioare prost gestionate, să ne comunice că am scăpat de pandemie, pe principiul, viii cu viii, morţii cu morţii. E clar că am avut ghinion, omul neprovidențial ne-a profețit asta. Dar a avut și el acum, din păcate pe socoteala noastră. Când vrei să păcălești istoria, nu poți avea decât ghinion.
Am reușit după aproape 32 de ani de la lovitura de stat din 1989 să ducem pe culmi toate fricile posibile, frica politică, frica economică, frica sanitară. O societate a nesiguranței absolute, unde teroarea abuzului, absurdului și a arbitrarului domină toate celulele organismului social.
Leviatanul românesc își va umfla burta tot mai mult în perioada următoare.
