„Catalonia is not Spain”. Bannerele de la meciurile Barcelonei sunt ca o reclamă cu megadiscount pentru visul populaţiei catalane: independenţa 100% faţă de Spania. Autonomia lărgită de azi pare desuetă. Fotbalul nu face opinie separată. Rivalitatea dintre Barcelona şi Real Madrid poartă şi amprenta separatismului.
Previzibil, fostul preşedinte al echipei „extraterestre” Joan Laporta şi-a făcut din crezul catalan un ambâţ politic: vrea să-şi facă un partid care să ducă regiunea spre victoria finală. Drumul până la statul Catalunya (sau Catalonia) e lung şi plin de hârtoape. Subiectul e cu dus-întors, iar cetăţenii cu paşaport de suporter fără frontiere sunt prinşi la mijloc.
Ce simt catalanii când joacă Spania? Mai nimic, un meci şi‑atât. Aşa mi se destăinuia cândva un barcelonez pursânge. Ce simt spaniolii când văd fotbalişti ai Barcelonei în naţionala iberică? Amănuntul nu-i deranjează.
Orgoliile separatiste contează încă prea puţin în jocul echipei lui Vicente del Bosque (foto). Creatorul echipei „galactice” a Realului are misie grea: să producă o naţiune omogenă pe teren. Pique, Puyol, Xavi sau Iniesta, catalanii Barcelonei, trebuie să facă echipa galactico-extraterestră cu vorbitorii de „castellana” de la Sevilla, Valencia sau Atletico. Victoria cu Honduras a deblocat Spania după eşecul cu Elveţia. Dar în jocul „spaniolilor” se simte un amestec uşor neomogen. Un fel de gripaj de catifea ce nu poate fi mascat prin celebrul „tiki taka”. Pasele leagă jucători geniali, dar nu-i obligatoriu să dezlege şi orgolii. Vamos, España!
Laurentiu Ciocăzanu
