Deşi ar fi trebuit să fie unul dintre cele mai bine păzite secrete ale nomenclaturii comuniste, vestea schimbării banilor româneşti a „răsuflat” printre angajaţii „României libere” care aveau surse la cel mai înalt nivel al puterii comuniste.
La începuturi, redacţia R.L. era pe Sărindar – Brezoianu, zona tradiţională a presei româneşti, din Bucureşti. Era instalată într-un imobil mare, cu tipografia la parter. Ziarul era inclus, din punct de vedere administrativ, în Editura de Stat Pentru Imprimate şi Publicaţii, dar avea şi un contabil propriu, pe Al. Grossu, un evreu cu un uşor handicap, adică cu un picior nefuncţional. La mers, se ajuta cu un baston. Dar omul era extrem de deştept şi rodat în modul de a gestiona fondurile alocate redacţiei. N-am să-l uit cum în primii ani de comunism, la prima reformă monetară, m-a sunat la telefon şi mi-a spus aproximativ aşa: „Lazăre, dragă, dacă ai la tine bani de-ai redacţiei, cumpără-ţi ce vrei de ei; dar azi, că mâine nu mai poţi. O să afli de ce…”.
Mirat, mi-am făcut calculele şi am văzut că aveam o sumă destul de mare pentru acele timpuri de inflaţie continuă. Am luat banii şi am intrat în magazinul Central din Cluj – unde mă aflam la examene la facultate – de unde mi-am cumpărat o servietă din piele, elegantă şi încăpătoare, la modă atunci, pe care am dat aproape întrega sumă ce o avem asupra mea. Şi cu ea am rămas. Ei bine, întrebarea care se pune era de unde a ştiut în ajun tovarăşul Gross că în noaptea aceea va fi decretată prima reformă financiară de după război? De informaţiile „pe surse” au profitat multe persoane, care au cumpărat cantităţi mari de bunuri cu banii care urmau să îşi piardă valoarea. Această reformă era necesară, deoarece pentru a cumpăra o pereche de ghete trebuia să duci un sac de bani. În acest context, a venit la mine, la Sibiu, unde eram „acreditat” corespondent, tovarăşa Florica Şelmaru de la Secţia „Externe”, o femeie trecută de prima tinereţe, dar cu trăsături frumoase, elegantă şi foarte tăcută. A venit cu maşina redacţiei într-o misiune de partid, pentru a încerca să vadă cum a fost deconspirată reforma monetară.
Ei bine, după ce mi-a spus că urma să facem cu maşina un drum Sibiu-Sighişoara, cu opriri pe traseu spre a discuta cu factorii locali aspectul ce o interesa, mi-a spus că trebuie să oprim undeva să mănânce ceva pentru că şi ea şi şoferul sunt morţi de foame.
Foametea şi bunica anticomunistă
Oriunde am oprit, la Mediaş, Copşa Mică etc., n-am găsit absolut nimic, nici chiar o franzelă sau pâine goală. Atunci am propus să oprim în comuna Daneş, din preajma Sighişoarei, unde eu aveam bunicii din partea ambilor părinţi, căci, ziceam eu, or găsi ei ceva prin cămară să ne pună pe masă. A acceptat şi iată-ne la bunica Zenovia – bunică din partea mamei -, care cum a auzit că „murim de foame” a şi adus nişte ouă, brânză de vacă şi slănină şi a încropit grabnic o masă pe cinste pentru nişte „hămesiţi” ca noi. Dar bunica, mărunţică şi agitată ca o zvârlugă în mişcări, cu ochelarii în vârful nasului, şi-a început… investigaţiile cu întrebări ce frământau lumea satelor atunci. „Şi cu comuniştii ăştia ce vreţi? Să mergem la lucru alături de toţi puturoşii satului? Să ne punem pământul laolaltă? Asta vreţi?! Păi, tu, doamnă, tu, casa asta, curtea, adăposturile de animale şi pământul pe care-l avem, şase hectare, le-am obţinut cu bani trimişi din America de bărbatul meu, Ambrozie, care s-a dus acolo, călătorind săptămâni de zile în burta deschisă a vaporului, având doar pâine şi slănină şi ceapă în straiţă. S-a dus şi acolo a încărcat cu spatele, luni de zile, saci în vagoane, aşa că, cu banii trimişi, am putut cumpăra şase hectare de pământ şi am ridicat casa asta cu trei camere, şura şi adăposturile pentru animale. Nu am avut răbdare până a venit el acasă, aşa că le-am făcut singură, cu meşteri din sat şi din Sighişoara. Iar când a venit acasă, bărbatul meu a rămas mut de uimire. Am vrut, în modul ăsta să mă achit, într-un fel, faţă de bărbatul meu, tânăr şi zdravăn, care m-a luat de nevastă cu o fetiţă din prima căsnicie, eu fiind văduvă din războiul de mai demult. Cu Ambrozie mai am doi copii, azi aşezaţi la casa lor”. Cu asemenea tiradă, am crezut că mi-am încheiat munca la R.L., dar Florica Şelmaru, în maşină, a spus doar „Aspră bunică ai, Virgile!”. Şi totul a rămas, cum se spune, „între noi”.
Privilegii pentru redacţie
În timp ce intelectualitatea ţării era închisă în temniţele de la Aiud, Gherla, Sighetu Marmaţiei ori alte asemenea locuri înfiorătoare, comuniştii căutau să îşi asigure loialitatea tinerilor. Iar tinerii jurnalişti erau o ţintă predilectă. Abia ieşită din război, ţara era, în general, foarte săracă. Între alte avantaje create ziarului a fost „împroprietărirea” lui cu o fermă în Băneasa, confiscată de la familia Coandă. De la fermă, oamenii făceau aprovizonarea familiilor de ziarişti cu lapte, carne, ouă etc. Şi tot de aici era aprovizionat şi bufetul din incinta redacţiei. Ferma aproviziona şi alţi privilegiaţi ai regimului comunist, de exemplu unii artişti, precum Mircea Crişan.
Citiţi episodul 3, în ediţia
de luni, 5 martie, istoria
conflictului dintre Virgil Lazăr
şi torţionarul Mihai Patriciu,
fostul şef al Securităţii Cluj.
Reforma monetară
A fost decisă de autorităţile comuniste în august 1947. Un leu nou costă 20.000 de lei vechi. Însă agricultorii puteau schimba 5 milioane de lei vechi, salariaţii şi pensionarii câte 3 milioane de lei vechi, iar cei fără profesie 1,5 milioane de lei vechi. Restul banilor nu au putut fi schimbaţi în noile bancnote cu putere de circulaţie. Noi măsuri de acest fel au fost luate şi în anul 1952.
Florica Şelmaru
Acitivistă comunistă, soţia lui Traian Şelmaru, promotor al comunismului în literatură. A făcut parte din grupul de apropiaţi ai lui Grigore Preoteasa, fost redactor-şef al „României libere”, ulterior ministru de Externe. Grigore Preoteasa a fost primul socru al lui Adrian Năstase.
Mircea Crişan
Născut Mauriciu Kraus, într-un tren care străbătea Maramureşul, a devenit cunoscut ca actor în România în intervalul 1950 – 1960. Ulterior, a emigrat în Germania, unde a devenit cunoscut ca umorist, regizor şi scriitor de texte de cabaret.
Cronologie subiectivă:
Anul 1947 – are loc prima reformă monetară, care i-a sărăcit pe cei care deţineau mari sume de bani.
Anii 1950 – pentru a supravieţui, ziarul „România liberă” şi-a creat o fermă, care asigura jurnaliştii cu alimente.
Anul 1952 – noi măsuri de reformă monetară.
Argument
La vârsta de 80 de ani, jurnalistul Virgil Lazăr este unul dintre martorii evenimentelor petrecute în culisele Puterii. Din anul 1950 a devenit angajat al ziarului. În timpul comunismului, el a fost coleg la secţia de agricultură cu Florea Ceauşescu, fratele lui Nicolae Ceauşescu. El relatează o serie de amănunte mai puţin cunoscute din istoria recentă a României moderne.
