În ciuda eforturilor Vestului de a întări opoziţia democratică din Belarus, poziţia lui Aleksandr Lukaşenko, considerat ultimul dictator din Europa, rămâne încă stabilă. O înrăutăţire a situaţiei economice ar putea însă eroda suportul pe care acesta îl are în rândul populaţiei.
Într-un amplu articol al jurnalistului american James Kirchick, apărut în publicaţia World Affairs Journal, acesta expune şi analizează situaţia economică, politică şi socială din Belarus. Spre deosebire de alţi dictatori, scrie Kirchick, Aleksandr Lukaşenko nu ezită să îşi exprime dispreţul pentru libertate. „Am avut atâta aşa-zisă democraţie încât ni s-a făcut rău”, a declarat acesta în aprilie, adăugând că „de acum încolo, democraţia va fi limitată la metrul pătrat în care stă fiecare cetăţean” – şi nici măcar atât, după cum s-a dovedit câteva luni mai târziu.
În iunie au avut loc, timp de mai multe săptămâni, demonstraţii paşnice, fără vreun conţinut politic: participanţii se adunau într-o piaţă din capitala Minsk şi aplaudau încet sau îşi lăsau telefoanele mobile să sune simultan, evitând să scandeze orice fel de lozincă sau să poarte însemnele vreunui partid din opoziţie. Drept urmare, regimul Lukaşenko a promulgat o lege care interzicea „prezenţa unită a cetăţenilor într-un spaţiu public prestabilit, inclusiv cele aflate în aer liber, la o oră convenită dinainte, în scopul de a expune o formă de activitate sau inactivitate care să poată fi văzută drept o formă de expresie publică a unui protest sau sentiment politic”.
Demonstraţiile au continuat, evenimentele din lumea arabă servind drept o sursă de inspiraţie pentru mulţi tineri, din ce în ce mai exasperaţi de lipsa de libertate şi perspective impusă de regimul autoritar al lui Lukaşenko. Poliţia a intervenit în forţă, arestând în total peste 2.000 de oameni (majoritatea acestora au fost însă puşi în libertate la numai câteva ore după reţinerea lor).
Inflaţia îl slăbeşte pe preşedinte
Însă nu numai tinerii pun sub semnul întrebării legitimitatea regimului, scrie Kirchick. Criza economică a lovit grav Belarusul, iar decizia lui Lukaşenko de a ridica salariile bugetarilor cu 30% înainte de alegerile din decembrie 2010 s-a dovedit dezastruoasă. Peste 80% din cetăţeni sunt angajaţi ai statului, iar mărirea de salariu a dus, aproape instantaneu, la o creştere a inflaţiei. Totodată, Lukaşenko a fost nevoit să acceseze rezervele valutare, acestea scăzând până în aprilie 2011 de la 5,7 miliarde dolari la numai 3,7 miliarde. În luna mai a acestui an, guvernul a devalorizat rubla cu 37% faţă de dolar. În urma acestei crize, păturile sociale în care Lukaşenko avea cei mai mulţi susţinători – pensionarii şi cetăţenii din zonele rurale – au început să îşi piardă încrederea în liderul autoritar. Conform unui studiu al unui think-tank bielorus care operează din exilul lituanian, numărul cetăţenilor care sunt de părere că situaţia lor financiară s-a înrăutăţit în ultimele trei luni a crescut de la 26,9% la 73,4%. Peste 80% din respondenţi consideră că ţara se află într-o criză, iar un procent similar consideră că fie preşedintele Lukaşenko, fie guvernul acestuia sunt vinovaţi pentru deteriorarea situaţiei economice.
Opoziţia, dezbinatăşi infiltrată de KGB
Însă, deşi poporul este nemulţumit de starea lucrurilor, Lukaşenko nu pare încă să se clatine. Kirchick explică acest lucru prin doi factori. Primul este lipsa de unitate a opoziţiei; deşi mulţi dintre liderii ei sunt persoane admirabile şi au dat dovadă de mult curaj în trecut, sfidând autorităţile unui stat în care până şi înscrierea pe lista de candidaţi la alegeri este văzută drept un afront de către regim, opoziţia este fracţionată într-o multitudine de partide şi organizaţii mai mari sau mai mici. Spre deosebire de mişcările naţionale anticomuniste din ţările aflate în spatele Cortinei de Fier, care au fost unite în jurul unei singure organizaţii şi persoane (Solidarnosc şi Lech Walesa în Polonia, Charta 77 şi Vaclav Havel în Cehoslovacia), în Belarus opoziţia are un ţel comun, însă nu dispune de un lider recunoscut de către toate forţele prodemocratice.
Mai mulţi jurnalişti independenţi din Belarus intervievaţi de Kirchick sunt de părere că acest lucru se datorează pe de o parte faptului că multe partide de opoziţie sunt infiltrate şi manipulate de KGB (serviciile secrete bieloruse, singurele care şi-au păstrat numele din toate statele fostei URSS), iar pe de altă parte, deşi pare ciudat, suportului financiar din statele vest-europene pentru opoziţie; acestea au primit, după alegerile din 2010, peste 120 milioane dolari de la „sponsori” din Vest – alcătuind un „tort” din care mulţi opoziţionali vor să se înfrupte.
Al doilea factor care îl ajută pe Lukaşenko să rămână în fruntea ţării este faptul că în Belarus „nu există o identitate naţională coerentă”, scrie Kirchick. Spre deosebire de alte state născute din fosta Uniune Sovietică, Belarusul nu a cunoscut, până în 1991, o adevărată independenţă, teritoriul său făcând parte de sute de ani din alte regaturi, imperii şi state. Deşi există o limbă bielorusă, cetăţenii vorbesc în primul rând rusa – aceasta fiind considerată, alături de polonă, limba păturilor de sus, în timp ce bielorusa era vorbită mai curând în mediul rural. Lukaşenko a profitat de acest lucru, străduindu-se să suprime orice urmă de identitate bielorusă şi promovând legăturile politice, dar şi spirituale, cu Rusia. De asemenea, notează Kirchick, istoria Belarusului, o regiune condusă dintotdeauna de alţii, poate fi văzută drept unul dintre motivele pentru pasivitatea unei populaţii care nu crede că şi-ar putea lua vreodată destinul în propriile mâini. O cunoştinţă bielorusă a jurnalistului i-a mărturisit acestuia că „adânc în noi înşine, suntem cu toţii deopotrivă împotriva actualului sistem, dar şi apatici. Frica este adânc înrădăcinată în noi; bunicii noştri le-au zis părinţilor noştri să nu îşi bage nasul în politică. Şi acelaşi lucru ni l-au spus părinţii noştri nouă”. 
Teatrul Liber din Belarus
Ca şi sub dictaturile comuniste, şi în Belarus există o mişcare culturală independentă, iar cel mai cunoscut exponent al acestuia este Teatrul Liber. Fondată în 2005, trupa s-a văzut confruntată cu multe probleme: membrii ei şi-au pierdut locurile de muncă din teatrele de stat în care erau angajaţi, unii dintre ei au fost forţaţi să părăsească ţara, şi în câteva rânduri întreaga audienţă a fost arestată. Din această cauză, spectacolele se joacă în locaţii neconvenţionale: uneori în pădure, alteori în apartamentul cuiva sau într-o casă părăsită, iar invitaţiile sunt trimise prin SMS. Cu toate acestea, „sălile” sunt întotdeauna pline.
Printre susţinătorii din Vest ai Teatrului Liber se numără dramaturgi importanţi, cum ar fi Vaclav Havel, Tom Stoppard sau Harold Pinter, laureatul premiului Nobel pentru literatură în 2005. Conform directorului teatrului, Nikolai Khalezin, acesta a fost creat „pentru a oferi o alternativă modernă la teatrele de stat, învechite şi stătute, şi pentru a discuta problemele sociale cu un grad mai mare de libertate creativă”.
