Porţile s-au deschis la 15.30, iar spectatorii, încă răzleţi la ora aceea, au pătruns în zona din faţa Palatului Parlamentului. Un amic venit din Israel special pentru eveniment îmi spunea încântat: „Îţi dai seama ce înseamnă pentru mine să vad, pe o latură, a doua clădire ca mărime din lume, iar în partea opusă să cânte AC/DC?”. De altfel, am auzit neaşteptat de multe limbi înainte de concert: engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană – o mulţime de fani (aproximativ 2.000) îşi urmează trupa în concertele din Europa, acest turneu fiind probabil ultimul din cariera formaţiei.
Dopuri de urechi pentru cei sensibili
Lumea dădea ture în special pe la standurile cu bere, mai puţin pe la cele de mâncare sau la cel cu produse oficiale ale trupei. Dacă tinerii comentau în privinţa preţurilor – „cam mari pentru un tricou, dar măcar arată bine” -, cei care au crescut pe ritmurile AC/DC scoteau banii din buzunar fără regrete şi plecau cu o pungă, şi ea branduită, plină cu diverse articole. Am întrebat ce se vinde cel mai bine. Uşor de ghicit – corniţele care costau 50 de lei, dar şi „tricourile, mai ales cele pentru fete”. Cei mai sensibili (având în vedere că vorbim de o formaţie remarcabilă şi prin numărul de decibeli) puteau cumpăra dopuri de urechi. Pe la ora 18.00, trupa Down, condusă de fostul solist de la Pantera Phil Anselmo, a pus publicul în mişcare, iar în jurul orei 19.30 au urcat pe scenă cei de la Iris. Zonele destinate spectatorilor erau deja pline la ora aceea. La ora 21.00, Piaţa Constituţiei aduna în jur de 60.000 de oameni.
Revoluţia se amână
Cu 60.000 de oameni în faţa Casei Poporului, în Piaţa Constituţiei, se poate face o revoluţie – sau un concert de zile mari. La ora 21.00 fix, trupa şi-a făcut apariţia din spatele unor jerbe de scântei şi de flăcări, pe riff-urile de la „Rock’N’Roll Train”. „Bună seara, Bucureşti!”, a salutat solistul
Brian Johnson un public de posedaţi îmbrăcaţi în tricouri negre şi colorat de o mulţime de corniţe roşii, „we are here to rock and roll you!”. Imediat, a apărut celebra locomotivă de epocă a trupei, care a rămas pe scenă până la sfârşitul concertului. Rezistenţele au fost încălzite, apoi, cu „Hard as a Rock” şi încinse cu „Back in black”, care a aruncat publicul în delir; „Big Jack”, de pe ultimul album, promovat de acest turneu, a potolit puţin publicul, care, apoi, a explodat literalmente la primele acorduri din „Dirty Deeds Done Dirt Cheap”, bubuind la refren împreună cu Brian Johnson. Piesa a consemnat şi primul moment de show marca Angus Young: el a început un moment de striptease în toată regula: şi-a aruncat cămaşa, şi-a dat jos pantalonii de şcolar obraznic şi şi-a arătat posteriorul boxerilor pe care publicul a putut citi numele trupei.
Subtilităţile slangului australian
După „Shot Down in Flames” a venit „Thunderstruck”, în care, iarăşi, publicul a cântat alături de Brian şi, mai ales, a sărit alături de Angus Young, care a mai semnat un moment de show cu binecunoscutele mişcări de arc de oţel. După „Black Ice” a urmat cel mai cunoscut cover al formaţiei, „The Jack” (de pe „High Voltage”), al cărui refren, „She’s got the Jack”, a fost punctat de rânjete ambigue de Brian Johnson (în slangul australian din anii ’60 „jack” are şi sensul de gonoree). Dintr-un clopot coborât în mijlocul scenei, Brian Johnson a dat semnalul pentru următoarea piesă, „Hell’s Bell”, alt hit de mare forţă al formaţiei australiene, iar pentru concert, un nou moment de climax. După „Shoot to Thrill”, „War Machine” şi „High Voltage”, publicul s-a animat iarăşi la „You Shook Me All Night Long”, unde a cântat cu solistul.
Concert încheiat cu lovituri de tun
Finalul concertului, foarte atent regizat ca tensiune, a fost incendiar la propriu: pe „TNT” scânteile şi flăcările au cuprins din nou scena de unde, pe „Whole Lotta Rose”, a apărut o uriaşă păpuşă gonflabilă, un fel de prostituată planturoasă şi cu sâni imenşi ce călărea locomotiva din fundul scenei şi bâţâia isteric din picior. „Let There Be Rock” l-a scos la propriu în faţă pe Angus Young, pe o limbă mobilă a scenei, desfăşurată înspre public. El a fost ridicat pe o platformă unde a interpretat un solo, fiind stropit cu o ploaie sclipitoare de confetti. La bis, Angus Young şi-a făcut apariţia venind de sub scenă, printr-o trapă, şi ne-a purtat direct pe „Highway To Hell”. A urmat „For Those About To Rock”, iar o dată cu ultimele acorduri, zece tunuri s-au „abătut” asupra celor prezenţi şi o ploaie de artificii a inundat preţ de câteva minute cerul Capitalei.
Probleme cu sonorizarea pe partea stângă
Berea a curs în valuri în timpul concertului, voioşia a fost generală, „excesivă”, au strâmbat unii din nas – dar, dacă nu concertele AC/DC trebuie stropite cu bere, atunci ale cui? „Ale lui Elton John?”, ca să citez o glumă auzită la concert. Toaletele au fost oricum suprasolicitate, cu cozi de 30-40 de oameni (care, dacă nu te descurajai, se doveau însă destul de rapide). Sonorizarea a fost impecabilă, dar vântul, care a început să bată cu putere în timpul concertului, şi „găleata” de beton în care era prinsă scena i-au făcut ceva probleme; astfel, un amic care a stat în partea stângă a auzit cu distorsiuni şi ecouri şi a trebuit să se tragă spre centru, în faţa scenei. În dreapta s-a auzit însă foarte bine.
La bis, Angus Young şi-a făcut apariţia venind de sub scenă, printr-o trapă, şi ne-a purtat direct pe „Highway To Hell”. A urmat „For Those About To Rock”, iar o dată cu ultimele acorduri, zece tunuri s-au „abătut” asupra celor prezenţi şi o ploaie de artificii a inundat preţ de câteva minute cerul Capitalei.
