Cairo este un oraş copleşitor prin numărul locuitorilor săi, aproape 20 de milioane, şi prin traficul imposibil pe care noi, europenii, nu îl vom înţelege niciodată. În afară de asta, capitala Egiptului a fost în februarie 2011 cel mai ostil loc pentru mass media din întreaga lume. Nu era nevoie să fim reporteri CNN ca să irităm mulţimea nemulţumită de cei 30 de ani sub Mubarak. Era suficient să scoatem aparatul foto pentru câteva cadre pur turistice, şi imediat cineva ne întreba dacă suntem jurnalişti. Sau dacă suntem americani. Uneori nu aveam nevoie de aparat foto ca să ne dăm de gol. Simpla noastră prezenţă ridica întrebări pentru unii localnici, oricât de la vedere aş fi ţinut ghidul Lonely Planet, biblia turistului independent oriunde în lume.
Intersecţiile mari şi rutele spre Tahrir erau păzite de tancuri şi soldaţi, iar imaginea lor era mai puternică decât a protestatarilor. Armata ne amintea de fiecare dată că lucrurile pot deveni oricând dramatice, deşi comportamentul faţă de oameni era mai degrabă afectuos. La intrare în Tahrir un soldat m-a sprijinit cât a putut de bine ca să nu fiu aruncat peste o baricadă joasă de sârmă ghimpată. Atitudinea lor sinceră şi generală era „suntem aici pentru protecţia voastră, însă nu vom participa la revolte.” O garanţie suficientă pentru egipteni să-şi câştige libertatea pe care şi-au dorit-o cu atâta putere.
„Mâine mă duc iar în Tahrir dacă lucrurile degenerează, ” mi-a spus minunatul nostru ghid Nasr, înainte să plecăm la aeroport, pe 10 februarie. Din fericire nu a mai fost nevoie. Într-un final, Mubarak a spus ceea ce toată lumea aştepta de atâtea zile şi tensiunea s-a transformat în atmosferă de carnaval.
Egiptenii conservatori şi speriaţi de străini erau cei mai incomozi pentru jurnalişti. La o intersecţie din cartierul Embeba am intrat în vorbă cu patru oameni care stăteau liniştiţi la un ceai. Le-am spus că suntem jurnalişti şi că vrem să le ascultăm problemele. Amabili, ne-au invitat să luăm loc şi au început să-şi turuie nemulţumirile, chiar înainte să scoatem caietele de notiţe. Preţ de două minute, căci imediat au apărut alţii care vedeau în interviul nostru o implicare în problemele naţionale ale ţării.
„Plecaţi de aici, că vă omor în bataie,” i-a spus un musulman conservator ghidului nostru, când interviul era gata să degenereze într-o bataie între cei pro şi contra Mubarak, cu noi undeva la mijloc. Ne-am strâns bagajele pe fugă şi ne-am făcut nevăzuţi, aruncând priviri speriate peste umăr.
Pe 10 februarie am vizitat, inevitabil, piramidele. Televiziunile străine făcuseră reportaje în care prezentau lipsa acută de turişti şi nemulţumirea propietarilor de cai şi cămile, care în plin sezon fac şi 150 de euro pe zi cu serviciile lor; ceea ce-i face foarte bogaţi pe lângă un profesor universitar din Cairo. Interesaţi doar de imediat şi incapabil să vadă momentul istoric, speculanţii de la poalele piramidelor erau foarte nemulţumiţi de revolte. „Nu mai avem turişti de trei săptâmâni, spunea un proprietar de magazin. Alţii erau foarte convingători când povesteau că nu au mâncat de câteva zile, că poate aşa cumpărăm ceva de la ei.
La întoarcere taximetristul ne-a spus că cei care deservesc turistic piramidele sunt foarte bogaţi şi că hainele tradiţionale şi ponosite le poartă doar ca să pară săraci. În realitate au bani în conturi, copii mulţi şi, poate, mai multe neveste.
În drum spre aeroport am aflat că Mubarak va susţine un discurs în care este posibil să-şi anunţe demisia. A fost momentul în care ne-am dorit să rămânem, pentru că o eventuală revărsare de bucurie pe străzile din Cairo ar fi fost un eveniment incredibil. Însă nimic nu era încă sigur. După ora 23:00, când Mubarak şi-a ţinut discursul înregistrat la televiziunea de stat, spunând că nu va renunţa la funcţie – ci doar că cedează puterea lui Omar Suleiman -, am trecut dezamăgiţi prin check in. Anunţul că Mubarak renunţă definitiv nu l-am aflat decât a doua zi dimineaţa.
Nu pot încheia fără să îi mulţumesc ghidului Nasr, cel care ne-a plimbat dezinteresat prin tot oraşul şi ne-a arătat cu pricepere feţele oraşului Cairo în cele mai dramatice momente din istoria recentă.
