Edilul de atunci din comuna Luncaviţa a vrut să tragă apă potabilă pentru toţi localnicii, aşa că a plecat în Franţa şi Elveţia pentru a face rost de bani, materiale şi specialişti. I-a trebuit un an să-i convingă pe străini că merită să-l ajute. Sistemul de apă potabilă construit atunci funcţionează şi acum la fel de eficient.
Am plecat spre Luncaviţa cu gândul să descoperim oameni care au aflat de la bunicii sau străbunicii lor cum a fost atunci, între 1908 şi 1911, când toată suflarea comunei a muncit, să facă şanţuri, să monteze conductele. Vă daţi seama, pe o distanţă de şapte kilometri. Conductele de apă din Luncaviţa au fost aduse din Elveţia. Specialiştii francezi au făcut studii, măsurători pe dealurile din jurul Luncaviţei, soluţia fiind ca pe o colină din apropierea comunei să fie construit un bazin de apă, în care să fie colectate mai multe izvoare din zonă.
Apa urma să curgă gravitaţional spre aşezarea omenească, prin conductele întinse pe o distanţă de şapte kilometri. Primarul de azi din Luncaviţa, Ştefan Ilie, ne-a spus că, datorită sistemului de aducţiune dat în folosinţă în 1911, locuitorii din comuna aceasta plătesc în zilele noastre foarte puţin pentru un metru cub de apă potabilă – doar 1,40 de lei. Tocmai pentru că o bună parte din apa potabilă a Luncaviţei vine de la deal, fără să fie nevoie de vreo cheltuială, de genul curentului electric, care să pună în funcţiune nişte pompe. Nimic din toate astea pentru secularul sistem. Gândiţi-vă că în alte zone ale României apa potabilă costă şi de două ori mai mult. Spre exemplu, bucureştenii plătesc 3,03 lei pe metrul cub de apă potabilă.
Apa din cetate
Luncaviţa este o comună în judeţul Tulcea, la doi paşi de Dunăre. Aici, ca şi în multe alte locuri din apropierea fluviului, tradiţia de sute de ani era ca oamenii să bea apă din Dunăre. Să facă mâncare, să spele, să se spele şi ei, numai cu apa Dunării. Nu puteai să sapi în pământ o fântână, pentru că se surpa imediat pământul argilos. „Aşa e în nordul Dobrogei, pământ greu. Nu se pot face fântâni. La pământ i se spune pielea boului, pentru că orice fântână se surpă”, ne explică primarul de astăzi, Ştefan Ilie. Şi atunci soluţia era să te uiţi spre Munţii Măcinului, aşa tociţi cum sunt ei, să scoţi apă de acolo. Luncaviţa e la poalele acestor munţi, într-o zonă acoperită de păduri, străbătute de cerbi, coioţi şi mai rar de şerpi.
Bani europeni – în 1894
S-ar putea spune că Trandafir Iorga, cel care a fost primar în Luncaviţa între 1890 şi 1912, a descoperit, încă din 1894, importanţa banilor europeni. E adevărat că nu se cunoaşte exact suma pe care a adus-o din Franţa. Dar se ştie care a fost proporţia finanţării proiectului – 70% de la francezi şi cofinanţare de 30% din partea locuitorilor Luncaviţei. Fiecare familie din comună a donat câte 20 de poli pentru binele comunităţii. În anul 1900 au venit în Luncaviţa specialişti din Franţa. După toate studiile făcute atunci, s-a ajuns la concluzia că trebuie construit un bazin cu apă, cu o capacitate de 200 de metri cubi, în zona unui deal cunoscut de localnici sub denumirea „la cetăţuie”. Ne explică primarul de acum câteva lucruri despre împrejurimile Luncaviţei, unde s-au găsit patru foste aşezări romane. Iar pe dealul „cetăţii” s-au descoperit urmele unor fortificaţii milenare. „Când s-a săpat pe acel deal, să se facă bazinul de apă, s-au găsit urmele vechilor fortificaţii”, zice primarul. Dar nu numai atât, au ieşit la lumina zilei şi aducţiunea de apă făcută de romani. Deci şi ei colectau apa din aceleaşi izvoare, din apropierea aceluiaşi deal.
Primarul actual, Ilie Ştefan este profesor de istorie. El a început să culeagă date, încă de acum câţiva ani, despre ilustrul său înaintaş. Aşa a găsit, prin anii ’90, paşaportul diplomatic cu care Trandafir Iorga a plecat în Occident. Din păcate, a rămas doar o copie după acel act. De soarta originalului nu se mai ştie nimic. Dar să vedem ce scrie în documentul emis în data de 17 martie 1894. Paşaportul era de fapt o foaie de hârtie de mari dimensiuni, care pe faţa principală purta însemnele Casei Regale a României şi numele domnitorului Carol I. Iar, dedesubt, un scurt text, în română şi franceză. Iată-l: „Noi, ministrul secretar de stat la Departamentul Afacerilor Externe al României, rugăm autorităţile civile şi militare să lase liberă trecere domnului Trandafir Iorga, din judeţul Tulcea, care merge în străinătate pe termen de 11 luni.
Bun pentru ducere şi întoarcere şi să-i dea ajutor şi protecţie în caz de trebuinţă”. Mai jos aflăm câteva date şi semnalmente despre Trandafir Iorga. Vârsta – 46 de ani, statura mijlocie, sprâncene castanii, ochi căprui, fără barbă, bărbie rotundă, obrazul oval. Nu se spune oficial că avea şi o mustaţă proeminentă. Sau poate n-o avea când a plecat în Franţa. L-am văzut în câteva fotografii care au reuşit să treacă bariera timpului. Avea o mustaţă de zile mari, ale cărei colţuri erau ridicate. Edilul purta drapelul tricolor la brâu, stând alături de consătenii săi. O altă informaţie ne spune că primarul Iorga ar fi avut studii liceale, fiind de profesie tehnician veterinar. Dacă în 1894 avea 46 de ani, tragem concluzia că Trandafir Iorga s-a născut chiar în anul revoluţiei paşoptiste. Şi mai ştim că a murit în 1923. La vârsta de 75 de ani.
Ceremonia din 1911
Alte informaţii aflăm din descrierea unui călător care s-a nimerit în Luncaviţa, în luna noiembrie din anul 1911, chiar în momentul inaugurării sistemului de aducţiune a apei potabile. Se strânsese toată suflarea comunei în acel moment. Din datele istorice reiese că Luncaviţa avea pe atunci 380 de familii, însemnând un total de 1.780 de suflete. Asta se arată în „Marele dicţionar geografic al României”, scris de G. Lahovari, şi apărut în 1901. Călătorul a notat că, în centrul comunei, erau primarul Trandafir Iorga, preoţi, mulţime de localnici, toţi îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Iar printre ei şi specialiştii francezi, care proiectaseră sistemul. După cum calculaseră francezii, apa avea nevoie de exact 27 de minute pentru a ajunge din dealul “cetăţuii”, prin conducta de şapte kilometri, până la un alt bazin de colectare, de la marginea comunei.
Iar de acolo, prin alte ţevi, apa se răspândea spre cele 20 de fântâni care fuseseră amenajate pe teritoriul comunei. Cei mai înstăriţi oameni din Luncaviţa şi-au tras apoi apa până în propria gospodărie, prin conducte care porneau de la una din fântânile publice. Şi chiar aşa a fost, cum au zis francezii – exact 27 de minute i-au trebuit apei să ajungă din deal până în comună, a notat anonimul cronicar. Primarul de azi ne-a spus că a găsit toate aceste date în felurite dicţionare ale Dobrogei. Date risipite prin diverse cărţi. Un lucru este clar – Luncaviţa a fost prima localitate din Dobrogea în care a existat un sistem public de aducţiune a apei potabile. Un atlas din perioada interbelică vorbea ca despre o ciudăţenie, când făcea referire la satul Luncaviţa. Mai ales că, până la al doilea război mondial, numai 78 dintre oraşele României, dintr-un total de 214, aveau sistem public de alimentare cu apă.
Jumătate din români nu au apă curentă
Realizarea locuitorilor din Lucaviţa este cu atât mai importantă cu cât, în acest moment, potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică, 45% dintre români nu au acces la un sistem local de alimentare cu apă. Adică oamenii aceia, cei 45%, iau apă din fântâni, din gârlă, de oriunde. Cară apa cu găleata, cu cobiliţa, ca pe vremea străbunicilor. În schimb, programe şi proiecte sunt cu duiumul. Pe masa autorităţilor locale şi naţionale. Să nu uităm că Uniunea Europeană a dat temă României, ca până în 2018, să facă în aşa fel încât 90% din populaţia acestei ţări să fie racordată la o reţea de apă potabilă. Să fie oare un exemplu pentru politicienii de azi şi pentru primari ceea ce a făcut, cu 100 de ani în urmă, Trandafir Iorga? Sau mai bine ne reinventăm străbunicii, ca să ne rezolve ei problemele…
Filantropul
Datele de suflet sunt deţinute azi, la Luncaviţa, de urmaşii de sânge ai lui Trandafir Iorga. L-am descoperit pe nepotul primarului de acum 100 de ani. Pe omul din faţa noastră îl cheamă Iani Malcea, are 85 de ani, iar mama lui a fost fata cea mai mică a primarului Trandafir. Fostul edil a avut patru băieţi şi patru fete. „Pe mama mea o chema Florica. Ea s-a măritat cu unul din neamul Malcea. De-asta acum pe noi ne cheamă Malcea”, ne-a explicat bătrânul, dornic să ne spună o poveste veche de un secol. Alături de el i-am găsit şi pe Mihail Malcea, fratele lui Iani, care are 70 de ani, dar şi pe Gheorghe Malcea, de 58 de ani, fiul lui Iani. Gheorghe locuieşte azi în casa în care a stat pe vremuri primarul Trandafir. Casă cu ziduri groase, înalte. Se vede ca a stat aici un om de vază. „Bunicul meu a venit din Basarabia, de la Giurgiuleşti, la 16 ani, împreună cu patru fraţi şi o soră. S-au aşezat cu toţii în Luncaviţa, la fel ca mulţi alţi basarabeni”, continuă nepotul să ne povestească.
Mai aflăm că lui Trandafir i se spunea „boierul” în vremurile sale de glorie, că a ajuns un om bogat, cu mult pământ şi bani în bancă. Şi că era filantrop. A dat din pământul său parcele la alţi români, din Basarabia, din Ardeal, din Oltenia, să se stabilească aici. „Dorea să fie cât mai mulţi români în locurile astea”, continuă Iani. Se povesteşte că, în urmă cu 100 de ani, Luncaviţa era o comună de oameni înstăriţi, iar bandele de hoţi dădeau târcoale avuţiilor. Ca urmare, primarul Trandafir a organizat un fel de gardă locală, iar tâlharilor li se venea de hac imediat. „Era un om tare hotărât. A ajuns la Bucureşti, până la regele Carol I, şi i-a cerut paşaport diplomatic, să plece în Franţa, să facă rost de bani mulţi pentru comuna lui”, fără ca Iani Malcea să ştie de câţi bani a fost vorba. Dar adaugă faptul că bunicul său a făcut împrumut în bănci, în nume propriu, pentru amenajarea şoselei Măcin – Tulcea, încât nordul Dobrogei să aibă şansa dezvoltării. „Pe urmă a fost nevoit să vândă o parte din pământurile lui, ca să dea banii înapoi la bancă, dar ce-a făcut pentru români a făcut”, e convins Iani.
