40 C
București
marți, 16 iulie 2024
AcasăLifestyleFoodPovestea Rodicăi Bulboacă, ambasadoarea satului moldovenesc

Povestea Rodicăi Bulboacă, ambasadoarea satului moldovenesc

Nu ştiu câţi dintre români au aflat până acum de satul vasluian Săuca. Dar străinii ştiu de mai mult timp.

Datorită celei pe care o caracterizez drept un adevărat ambasador al obiceiurilor locale, dar şi al tradiţiilor româneşti, în general.

Vă fac astfel cunoştinţă cu Rodica Bulboacă, cea care certifică faptul că un spirit mare poate fi întâlnit şi într-un loc mic, cum e satul unde s-a născut şi trăieşte femeia aceasta. A fost invitată în ţări străine, preparând bucate după reţetele pe care le ştia din străbunici. Le-a arătat oamenilor de pe alte meleaguri costumul popular specific zonei sale. La ea în sat a scormonit fiecare pod şi a scos nestemate ale culturii şi inteligenţei ţăranului.

Şi a făcut un muzeu, în şcoala veche. Muzeul e lângă şcoala cea nouă din sat. Copiii ies de la cursuri şi vin la muzeu. Să se joace. Au voie să umble cu instalaţiile de acolo. Nu există vreun carton pe care să scrie „nu atingeţi”. Gazda spune, dimpotrivă, că jocul, curiozitatea îi fac pe copii să descopere o lume pe care nici măcar în manuale n-o mai află.

Tot în şcoala veche, pusă la dispoziţie de autorităţile locale, este şi atelierul unde femeile din sat se adună la lucru. De două ori s-a făcut până acum clacă în toată puterea cuvântului, câteva zeci de femei strângându-se şi punând la lucru, la fel ca pe vremuri, acul şi aţa, fuiorul şi lâna.

S-au aşezat, între timp, bazele unei asociaţii a meşteşugarilor. Maşini moderne pentru cusut au fost aduse în acest loc, în urma unui proiect câştigat de asociaţia locală. Gazda mea, „ambasadoarea”, ţine de ideea aceasta a ei de mulţi ani încoace, să nu lase ancestralele obiceiuri să se topească în tumultul unei lumi care nu mai are timp nici măcar de propriu-i suflet.

Cum a fost în America

Se duce pe la diverse târguri ale artei populare din ţară. Dacă auzi cumva de Rodica Bulboacă, atunci te gândeşti la preparatele ei culinare, asortate cu descrieri amănunţite. Cum se face mâncarea aceea. Şi de la cine a luat ea reţetea cu pricina. Dar şi cum se făcea în străvechile timpuri. Ce vase erau folosite atunci. Şi unde se păstrau alimentele cu un secol în urmă.

Mică la stat femeia asta, în puterea vârstei, dar dacă stai lângă ea câteva minute simţi că te încarcă cu energie. Pozitivă! Povesteşte cum a fost în America, în 1999, în cadrul unei delegaţii a creatorilor populari care au arătat, dincolo de Ocean, ce are România autentic.

Era un festival care a fost organizat chiar la Washington de Institutul Smithsonian. Rodica avea o misiune cât se poate de clară, să prezinte arta culinară românească. Zis şi făcut. Ştie să facă mai multe feluri de borş, de pildă. Dar cum prepari elementul de bază al acestei fierturi în celălalt capăt al planetei? Dorind ca totul să fie făcut ca acasă, a luat în bagaje huşti şi tărâţe. Ajunsă la destinaţie, vede cum românii sunt întâmpinaţi cu mare bucurie, în special de conaţionalii noştri stabiliţi în „lumea nouă”. Veniseră la festival oameni de pe toate continentele, fiecare dorind să arate ce are ţara lui mai frumos, de la gastronomie, meşteşuguri şi legende până la cântece şi dansuri. Româncuţa se apucă de treabă, după ce i s-au pus la dispoziţie cele necesare pentru prepararea bucatelor. „Munceam de dimineaţă până seara”, îşi aminteşte ea.

„Aceasta sunt eu“

Dar ce să vezi, măi frate, că standul unde era Rodica magnet se numea! Ce să faci dacă mirosea atât de bine borşul de casă?! Pe urmă, învârtita, dar nu un joc, ci denumirea unei plăcinte, ca la Săuca. Gospodina spune cum e reţeta. Se întinde foaia, se pun nucă măcinată, zahăr, ulei, esenţă de rom şi tot acest amalgam se rostogoleşte odată cu foaia de plăcintă, apoi se dă la foc mic. Nu puteau să lipsească sarmalele, aşa cum le fac românii din orice colţ al ţării ar fi ei. Dar mai pune la socoteală şi mucenicii moldoveneşti, papanaşii, cozonacii cu nucă, în stil moldovenesc, plăcinta cu dovleac. Şi nelipsita mămăligă. Război era la gura americanilor!

Pe când românii stabiliţi în ţara tuturor posibilităţilor mâncau cu ochii înlăcrimaţi, rememorează interlocutoarea mea. Pentru că le adusese aminte, în acest mod, de casa lor părintească.

Tot aşa a fost invitată şi în Germania, mai mulţi ani la rând, să le arate celor de acolo arta culinară a românilor, în cadrul unor evenimente care promovau tradiţiile ţării noastre. Premiul ei cel mai mare, spune, nu a fost niciodată legat de medalii sau de diplome, ci numai atunci când vedea bucuria oamenilor care aflau, dincolo de gusturile mâncărurilor, sufletul românesc.

„Aceasta sunt eu. Am vrut să scot în evi-den-ţă tradiţiile din satul meu şi din ţara mea. Nu numai în arta culinară. M-am ambiţionat când i-am văzut pe alţii, în alte ţări, cum ţin la moştenirea lor. Şi noi, românii, trebuie să facem tot în felul acesta. Să nu aşteptăm să vină de fiecare dată cineva şi să ne spună ce frumoase sunt tradiţiille noastre. Noi trebuie să le redescoperim, să le preţuim şi, în special, să le promovăm, fiecare în locul în care ne-am născut şi trăim“, îşi prezintă Rodica Bulboacă identitatea.

Zestrea satului

Pe acest principiu începe, cu opt ani în urmă, să facă un fel de arheologie în Săuca. Cercetarea podurilor, în fiecare casă în parte. Pentru că acolo, ferite de lumina soarelui şi uitate de grijile zilnice, zac lucruri pe care gospodarii nici nu le-au aruncat, dar nici nu se mai folosesc de ele.

Este acelaşi mod de gândire pe care l-am întâlnit şi la directorul Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, Ernest Oberlander-Târnoveanu, care îmi spunea, cu ani în urmă, pe de-o parte, că podurile caselor din satele României deţin o comoară uriaşă, încă neexplorată, iar pe de altă parte remarca, cu tristeţe, că muzeele noastre nu au suficiente mijlocace, umane şi materiale, pentru a merge pe teren şi a scoate la lumină acele nestemate.

Uite că femeia asta din Vaslui are un punct de vedere comun cu un mare specialist din Bucureşti. Rodica stă de vorbă cu consătenii ei şi obţine sprijinul lor pentru a întemeia Muzeul Sătesc din Săuca, unde azi poţi vedea 180 de piese. „Le-am spus oamenilor că acest muzeu va fi lada de zestre a satului“, iar lumea a fost de acord cu această iniţiativă, fiecare donând ce ră-măsese de la generaţiile anterioare. Vasluianca a muncit şi de data asta, pentru că fiecare obiect a fost curăţat, spălat şi frumos aşezat în noul muzeu.    

„Am învăţat de la doamna“

Dar staţi puţin, că nu e doar atât. Pe lângă faptul că lemnul, fierul sau pânza şi lutul au câte o etichetă cu numele donatorului, ţi se spune povestea fiecărui obiect. Eşti invitat spre amintiri seculare, legate de familia care a folosit, demult, fie instalaţiile care serveau la prelucrarea roadelor pământului, fie uneltele cu ajutorul cărora gospodăria îşi contura utilitatea.

Aşa mi se arată un „budălău“ pentru „desfăcat“ porumbul. Şi un „teasc cu doi fluturi“, făcut de un localnic, pe numele lui Vasile Brânză. Alt budălău, de data asta pentru albine. Era un fel de stup. Mi se prezintă apoi „meleţoiul“, cu ajutorul căruia se pregătea firul de cânepă. Observ câteva lăzi de zestre şi covoare, tablouri pictate pe sticlă. Era un obicei, cândva, anume ca flăcăii să ofere un tablou fetei pe care o curtau.

Mai departe, o ladă din lemn, soldăţească, folosită de un localnic plecat la război, cu mai multe obiecte care au aparţinut acelui bărbat. Urmaşii lui nu s-au atins de lucrurile acelea. Lada a rămas închisă până în zilele noastre, când Rodica o deschide, s-o vadă tot omul care calcă pragul acestui muzeu. Uite şi o albie, din lemn, în care era îmbăiat pruncul. Şi măsuţa rotundă, cu trei picioare, în jurul căreia familia se aduna. Şi scăunelele, tot cu trei picioare.

Am nimerit aici când veniseră câţiva copii. Prichindeii aceştia încep să-mi explice ce ştiu ei despre războiul de ţesut. Este şi un asemenea exponat, refăcut, bucată cu bucată, dintr-o istorie care se pregătea să piară. „Am învăţat de la doamna“, zice unul dintre puştani şi văd mândria în ochii lui. Dar să vezi când vine câte o clasă întreagă, alături de profesori! Şi de la şcoli din comunele învecinate. Toate obiectele de aici prind viaţă atunci, pentru că sunt, din nou, atinse, puse la treabă, de noile generaţii.

Trecutul construieşte viitorul

Să fie doar atât, şi încă nu e destul pentru doamna pe care am cunoscut-o acum. Aşa cum spune ea, trecutul nu stă doar în obiecte, ci şi în ceea ce au învăţat localnicii, din generaţie în generaţie.

Rodica îmi dă exemplul personal. Ştie de la mama ei să ţeasă. La fel şi cu alte femei din sat. „Dacă ştim aşa ceva, de ce nu am valorifica acest potenţial?”, lansează ea tema, la care au răspuns, iniţial, 28 de vecine, prietene, cunoştinţe. Se naşte, ca atare, cu un an în urmă, Asociaţia „Bujorii din Laza”. Explicaţia numelui vine, în primul rând, din faptul că Săuca e un sat care aparţine de comuna Laza. Cât priveşte bujorii, aceste flori au fost prezente dintotdeauna pe cămăşile care îmbracă suflarea acestor locuri.

Proiectul prinde contur şi datorită World Vision România, care pune bazele atelierului unde sunt aduse trei maşini de cusut, una de brodat, una de surfilat, alta pentru prelucrat piei. Multă lume a spus, la început, „da”, pe urmă unii s-au luat cu alte treburi, că nici ideea de asociere nu este încă foarte bine privită la noi.

Dar tot răul spre bine, existând un nucleu care vrea să meargă mai departe, constituit din şase femei. Ele vin în mod constant la atelier şi lucrează. Şi nu doar aşa, de florile mărului, ci datorită comenzilor care au început să apară. De la clienţi din ţară şi de la românii din străinătate. Cele mai cerute sunt cămăşile tradiţionale. Nici gentuţele şi traistele nu sunt mai prejos. Să vezi costumele, pentru femei şi pentru bărbaţi! Nu uit nici de feluritele decoraţiuni croşetate.

Există şi un magazin, în oraşul Vaslui, care a devenit partenerul femeilor din Laza, asigurând un punct permanent pentru vânzarea acestor produse. Tot ele şi-au creat şi propria pagină pe Facebook, numită „Bujorii din Laza. Artizanat”. Ca o concluzie, pot spune că tot ce am văzut în acest sat îmi creează imaginea unor oameni care nu se mulţumesc doar să îşi amintească de trecut.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă