Începînd din 8 ianuarie, veţi putea vedea un film numai bun pentru pasionaţii genului horror: „Pădurea blestemată“, în regia lui Jason Zada. Acţiunea filmului este inspirată de o pădure reală din Japonia, Aokigahara, cunoscută şi sub numele de jukai, adică “Marea de copaci”. Frumuseţea paşnică a pădurii Aokigahara contrazice însă istoria sa plină de violenţe şi reputaţia sa pentru fenomene paranormale.
Timp de secole, Aokigahara a fost asociată cu moartea şi cu spiritele malefice. Legenda vorbeşte despre fantomele ubasute care sălăşluiesc în adâncul pădurii – figuri deznădăjduite ale unor bătrâne abandonate în pădure de către familiile lor, care nu le mai puteau întreţine.
În ultimele decenii, Aokigahara a devenit un loc predilect unde oamenii se duc să-şi curme viaţa; reputaţia sa tragică a crescut în urma poveştilor despre felul în care spiritele morţilor, denumite yurei, au îngroşat numărul fantomelor care hălăduiesc prin pădure – atrăgându-i pe cei trişti, slabi sau neatenţi către moarte sub coroana verde şi senină a “pădurii sinucigaşilor.”
În film, o americană, Sara (interpretată de Natalie Dormer, cunoscută publicului din seriile „Game of Thrones” şi „The Hunger Games”), pleacă la drum pentru a o căuta pe sora sa geamănă, Jess (Natalie Dormer în dublu rol), care dispăruse în mod misterios.
Sara porneşte ea însăşi spre pădurea blestemată. Însoţită de o nouă cunoştinţă a sa, jurnalistul Aiden (Taylor Kinne), ea intră în pădure, ignorând avertismentul care spunea că “trebuie să ţină poteca”. Ghidul japonez, Michi (starul japonez Yukiyoshi Ozawa), care-i conduce prin pădure, s-a angajat să-i protejeze pe amândoi, dar la căderea nopţii, văzând că nu-i poate convinge să iasă din pădure, îi lasă să-şi petreacă singuri noaptea în acel loc populat de spirite rele.
În curând, teama o va face pe Sara să piardă legătura cu realitatea; mai mult, ea începe să pună la îndoială tot ceea ce spune Aiden. Hotărâtă să descopere adevărul în legătură cu soarta surorii ei, Sara va trebui să se confrunte singură cu spiritele chinuite şi furioase, care îi transformă în pradă pe toţi cei care îndrăznesc să vină în contact cu ele. Spiritele malefice, care o aşteaptă pe Sara la fiecare cotitură, o fac să cadă într-un întuneric înfricoşător cu care va trebui să se lupte dacă vrea să scape cu viaţă.
Vorbind despre film, regizorul Zada dezvoltă ideea: “Frica e ceva instinctiv pentru noi toţi. Mi-au plăcut filmele înfricoşătoare încă de pe când eram copil. Îmi plac în special filmele de dinaintea şi din timpul anilor 1970: Rosemary’s Baby, Don’t Look Now, The Exorcist, The Shining – acestea sunt filmele clasice ale genului şi ale cinematografiei în general. Aşa încât m-am hotărât să realizez un film inteligent, puternic din punct de vedere vizual, un thriller psihologic care să-i conducă pe spectatori într-o călătorie tulburătoare”.
Natalie Dormer, vedeta din „The Game of Thrones” şi „The Hunger Games”, a fost atrasă de profunzimea scenariului, de cerinţele emoţionale şi fizice pe care le pune în faţa actorului. “Traiectoria povestirii este descrisă de călătoria eroinei. Drama se conturează imediat: Sara se trezeşte într-o lume şi o ţară cu care ea nu este familiarizată, la mare distanţă de persoanele care ar putea-o ajuta şi în care ar avea încredere”, spune actriţa. “Aspectul exterior al Sarei redă controlul pe care şi-l impune ea, astfel că personajul arată extrem de convenţional şi conservator. Jess, în schimb, se află într-un contrast evident cu sora sa, fiind mai excesivă, mai instabilă, cu cercei pe corp, machiaj închis la culoare şi păr negru. Mi-a plăcut să le reproduc şi accentul american.”
Dormer mai spune: “Scenariul este oarecum o interpretare a unui basm în care personajul pleacă pe un tărâm necunoscut, rămânând singur cu temerile sale. Pădurea e un fel de oglindă aşezată în faţa celor care se afundă între copaci, pentru a le dezvălui problemele pe care le-au lăsat nerezolvate şi care sălăşluiesc încă în interiorul lor”.
Dormer a simţit că i-a crescut adrenalina în timpul filmărilor, care au fost “extrem de solicitante – şi asta nu numai pentru faptul că am alergat printre copaci timp de o lună întreagă! Totul era pasional şi profund, fie că era vorba de o izbucnire în lacrimi, fie că era un strigăt sau o prăbuşire într-o crevasă. Totul îmi solicita muşchii şi corpul”. Printre actorii care joacă rolurile masculine se numără Taylor Kinney, vedeta filmului Chicago Fire, care aici îl interpretează pe arătosul jurnalist Aiden. Kinney îşi vede personajul ca fiind “permanent în mişcare; un om cam fără rădăcini, un fel de ţigan. El consideră că Aiden este un tip cumsecade, dar care pluteşte într-o zonă gri. Odată ce Sara şi Aiden intră în pădure, începi să pui la îndoială intenţiile lui, ca şi Sara, care devine din ce în ce mai suspicioasă…
Zada comentează: “Taylor a înţeles că e nevoie ca el să-l interpreteze pe Aiden incluzând un element de pericol în jocul său”.
Dormer îşi aminteşte: “Eu am experienţă cu personajele ambigue, aşa încât pot să spun că Taylor se descurcă foarte bine!”.
Kinney era nerăbdător să lucreze cu Dormer. El povesteşte: “Când Jason i-a menţionat numele, eu îi cunoşteam deja activitatea; ca actor îţi doreşti întotdeauna să joci alături de colegi pe care-i apreciezi şi respecţi. Ea este atât de versatilă şi a fost minunată încă de la început”.
Personajul care completează distribuţia ajutând-o pe eroina principală, în dublu rol, este cel interpretat de starul japonez Yukiyoshi Ozawa, care joacă pentru prima oară un rol în limba engleză. “Vroiam de mult să joc într-un film la Hollywood”, spune actorul. “Am fost foarte fericit în timpul filmărilor. Acesta era primul film pe care-l regiza Jason, dar el se comporta ca şi cum s-ar fi aflat la cel de-al 15-lea film; mi-a dat o mulţime de sfaturi şi îndrumări.”
Ozawa joacă rolul lui Michi, ghidul care-i duce pe Sara şi Aiden în adâncul pădurii Aokigahara, în ciuda faptului că ei fuseseră sfătuiţi să nu intre acolo. Michi reprezintă vocea înţelepciunii, el cunoaşte pădurea şi îi ştie puterea şi pericolele.
Actorul afirmă: “Michi îi ajută, la insistenţele lor, şi este în esenţă un om cumsecade. El încearcă să-i protejeze pe Sara şi Aiden, dar aceştia au propriile lor priorităţi.
“În Japonia, toată lumea cunoaşte misterele pădurii Aokigahara. Înţelesul denumirii e dat de cuvinte: «ao» e albastru, «ki» înseamnă copac, iar «gahara» este un fel de câmp mare. Oamenii nu vor să meargă în această pădure pentru că ştiu despre cei care au murit acolo. Acesta e un subiect sensibil pentru japonezi, care nu vor să vorbească despre sinucigaşi.” Spiritele sinucigaşilor, numite yurei, devin fantome fără odihnă din cauza morţii violente, în singurătate, ele sunt mânate de emoţii puternice legate de răzbunare, gelozie, ură, durere sau/şi iubire – care se hrănesc din puterea pădurii însăşi.
Goyer explică: “Cultura japoneză a avut dintotdeauna fantome. Acele yurei sunt de fapt «fantomele flămânde» care nu-i lasă pe vizitatori să plece. Dacă cineva vine în pădure şi apoi se sinucide acolo, sufletul său va rămâne în pădure pe vecie. Mitologia locului spune că acesta nu poate pleca decât dacă atrage alt suflet în pădure, care să-i ia locul”.
“Noi am inventat alte elemente pentru povestirea noastră. Yureii sunt un fel de servitori ai pădurii. Ei sunt nişte personaje tragice, dar totodată manipulatoare, datorită faptului că pădurea îi face să atragă suflete noi pentru ca aceasta să-şi potolească foamea. Deci yureii sunt prinşi într-un cerc vicios.”
Yureul Hoshiko este, pe de o parte, un înger păzitor şi pe de alta un fel de mic diavol, pe de o parte, victimă şi pe de alta monstru. Actriţa japoneză Rina Takasaki a fost încurajată de regizor să folosească toată paleta de interpretări. Zada afirmă: “Întrebarea e dacă ea îşi mai menţine un dram de umanitate. Rina a fost capabilă să interpreteze toate aceste faţete ale personajului, dar spectatorul va rămâne tot în dubiu“.
Designerul de costume Bojana Nikitovic i-a îmbrăcat pe yurei şi pe ubasute cu chimonouri aduse din Japonia, unele făcute de mână şi altele cumpărate la mâna a doua. Hainele au fost apoi “îmbătrânite“ cu ajutorul unor procedee cum ar fi arsuri, îngălbenire, decolorare, pătare cu iarbă sau noroi şi supuse unei găuriri care să imite materialele mâncate de molii.
Takasaki şi toţi actorii care i-au jucat pe yurei şi ubasute erau supuşi la machiere şi protezare; actorii care-i interpretează pe ubasute nu puteau vedea nimic din cauza lentilelor albe pe care le purtau pe ochi. Zada afirmă: “Am vrut să folosesc numai machiaje şi proteze, în loc de efecte digitale. De asemenea, am vrut să fac aluzie la imagistica uzitată de thrillerul japonez, dar să-i dau şi o tentă personală – astfel că yureii au devenit palizi, cu pielea crăpată şi părul rărit. Ubasute au rămas ceva mai tradiţionali”. Zada a menţinut permanent contactul cu Millennium.
Vizita lui Zada în pădurea Aokigahara s-a dovedit a fi memorabilă. El explică: “Am vrut s-o explorez timp de o zi pentru că simţeam că e important ca eu să văd Aokigahara măcar o dată înainte de începerea filmărilor. Trei dintre ghizii care au fost contactaţi au renunţat, fie din cauză că s-au îmbolnăvit, fie pentru că au avut coşmaruri sau premoniţii. Cel care a acceptat în final să mă ducă acolo, a insistat să ne retragem neapărat înainte de apusul soarelui.
“Pădurea mi s-a părut frumoasă, senină şi stranie. Recunosc că nu m-am simţit în largul meu, ba chiar cred că am fost puţin speriat de ea.”
Decorul şi spaţiile de filmare
Filmările în pădurea Aokigahara nu mai sunt permise, aşa încât producţia trebuia să găsească ceva similar în altă parte. După ce au fost studiate numeroase locaţii din lume, soluţia-surpriză s-a dovedit a fi Parcul naţional Tara din Serbia, care este o arie vastă de pădure, la o distanţă de patru ore de Belgrad.
Scenograful Kevin Phipps a considerat că Tara este aproape identică cu Aokigahara. Deşi noi am ajustat puţin imaginile reale.
Cel mai greu de realizat a fost crevasa care conduce la o peşteră de gheaţă, forme ale terenului care au fost construite pe o distanţă de 40 de metri. Construcţia este o cochilie din fibre de sticlă în care s-au pompat 200 kilograme de ceară topită care au constituit apoi căptuşeala de gheaţă.
Pentru crearea stalactitelor s-au folosit răşini transparente, iar totul a fost stropit cu ceară topită pentru a da grosime şi textură. Ceara topită, provenită de la o fabrică de lumânări din Belgrad, a trebuit aplicată cu ajutorul unui tun, ca un spray imens.
“Nu era un mediu prea plăcut de lucru”, recunoaşte Phipps. “Odată ce ceara a fost împrăştiată pe pereţi, a trebuit să folosim tunuri de căldură pentru a face ca ceara să se topească şi să curgă pe pereţi, devenind totodată transparentă şi lucioasă ca gheaţa. Am lucrat cu câte 20 de oameni, ca pe banda rulantă, fiindcă ceara trebuia să ajungă aproape de temperatura de topire şi apoi trebuia imediat răcită. Era un proces zgomotos, iar noi aveam ceară în păr şi peste tot pe haine. Înainte de filmare, trebuia să stropim pereţii cu apă pentru a crea iluzia unei gheţi care se topeşte şi pică.”
Decorul i-a pus probleme şi operatorului Mattias Troelstrup. El a afirmat: “În anumite momente ale povestirii, Sara merge prin întuneric, luminându-şi drumul doar cu telefonul ei mobil; aşadar, toate luminile ambientale trebuia să arate ca venite din surse naturale. O peşteră luminată poate arăta ca o atracţie turistică iluminată special pentru a obţine un efect de groază. Folosind leduri mici şi luminiţe soft kino, am reuşit să adăugăm o lumină mai deschisă, pentru atmosferă, iar aceasta a ajutat ca efectul telefonului cu lanternă să se simtă ca ceva aproape organic”. Dormer trebuia să cadă în peştera de gheaţă “având pe ea un harnaşament, pretinzând că e rănită, ţipând şi având disperarea pe faţă. Acolo trebuia să fie o mulţime de noroi, care în plus trebuia să aibă şi nişte râme şi vietăţi prin el, ca să fie mai autentic!”. “În ceea ce priveşte paleta de culori folosită, se poate spune că am avut trei etape“, explică regizorul. „Prima era în America: unde am folosit culori luminoase, moderne. Apoi urmează Tokyo, unde am redat vibraţia de neon a reclamelor citadine. Ultima şi cea mai întunecată etapă coloristică o constituie pădurea. Ea are lumină naturală, dar noi am filmat sub un cer înnorat ca să obţinem un efect dramatic şi o atmosferă sinistră; singura lumină artificială provine de la telefonul mobil al Sarei.
“Pentru a-i menţine pe spectatori în priză şi pentru ca ei să perceapă toată panica prin care trece Sara, am folosit camere de mână şi steadicam pentru a-i putea urmări toate mişcările. Acest film are atât accente clasice de suspans, cât şi accente moderne de horror. Sperăm că «Pădurea blestemată» îi va face pe oameni să le fie frică să se afunde în pădure, tot aşa cum şi filmul «Fălci» i-a făcut pe oameni să se teamă de a mai intra să înoate în apa oceanului”, a declarat regizorul.
