Actorul Valer Dellakeza de la Teatrul Naţional din Craiova, care primeşte luni seara la Gala Premiilor UNITER premiul pentru întreaga activitate, povesteşte într-o proza teribil de amuzantă intitulată „Statuia“ despre episodul primirii primului premiu UNITER, cel de cel mai bun actor în rol principal pe care şi l-a adjudecat în 2000 pentru rolul Trufaldino din spectacolul „Slugă la doi stăpâni“ în regia lui Vlad Mugur.
„Mi se făcuse semn şi d-aia n-am prea fost cu sufletul împăcat să fac drumu’ la Bucureşti, mai ales după ce aflasem cu cine concurez.
A insistat, aducând argumente serioase, şi Boroghină şi Meşterul Vlad Mugur, cum că e vorba de respectul pe care îl acorzi celorlalţi doi nominalizaţi, spectacolului, teatrului, Galei etc. Sigur că aveau dreptate, dar, parcă, şi eu aveam dreptate ; simţeam eu ceva, îmi spunea mie inima că ceva nu e în regulă… Da’ la urma urmei, ce-o să mi se întâmple dacă mă duc? M-am dus, am achiziţionat ceva rufe noi, că n-aveam din astea pentru dat în spectacol, m-am urcat în trenul pe care l-am prins în ultimul moment (alt semn!) şi pe drum m-am certat tot timpul cu nevastă-mea: uitasem buletinul acasă. În sfârşit, ca două colete puse la vagonul de poştă al unui tren personal, cu ambalajul deteriorat, am ajuns în Bucureşti.
Conform Protocolului a trebuit să vin cu o zi înainte pentru repetiţii cu televiziunea. Atent cum sunt cu soţia mea, s-o îmbunez, să-i ofer o zi plăcută în capitala ţării, i-am propus să-i cumpăr… ceva presă, să aibă cu ce să-i treacă ziua mai repede. Ajunşi la hotel, ne-am duşat, am mâncat sanvişurile aduse de acasă, ne-am întins pe paturi, iar nevastă-mea a început să răsfoiască presa. Nici n-am apucat să-mi trag sufletu’ ca lumea, că sare din pat ca arsă, reproşându-mi pe ton ameninţător că nu trebuia să venim, că n-am ascultat de ea, că… Doamne, ce-am mai tras de ea până i-am scos ziarul dintre dinţi. Şi eu, eu în situaţii din astea, dacă sunt trezit brusc din somn, plâng de mă rup. Ce se întâmplase : unul din ziarele pe care le răsfoia soţia mea dădea la sigur ştirea cu poze, cu aprecieri pozitive, cu concluzii fireşti, că la categoria Cel mai bun actor, câştigător este Dorel Vişan.
– Gata, hai, bagajele…şi-acasă !,preciză ultimativ doamna din faţa mea !
Da ! zic, da’ dacă plecăm, ne pun ăştia să plătim şi hotelu’ şi nici nu ne decontează biletele. Fiind vorba de bani, am convins-o.
A doua zi dimineaţă la repetiţia cu televiziunea, nimeni nu mi-a dat nicio importanţă. Repetiţia a fost oarecum simplă : de pe scunul pe care eram obligat să stăm, la auzul numelui câştigătorului, trebuia să ne sculăm şi să mergem cu camera 4 până la scenă, apoi cu camera 2 către Preşedintele Caramitru care ne întindea mâna, după care cu camera 1 până în faţa microfonului unde se citea numele celui premiat. Uşor.
Numai că seara, la auzul numelui meu – câştigătorul, m-am ridicat atât de repede că am uitat de parcursul stabilit cu televiziunea şi m-am dus direct la Premiu. Acum, azi, sunt liniştit. Şi pentru că Boroghină şi Cornişteanu nu pot veni să facă LAUDAŢIO, la Craiova este deschiderea Festivalului Shakespeare, am apelat la soluţia de avarie, la prima mea soţie că nimeni nu mă cunoaşte mai bine decât ea.
Şi ca să nu fie totul aşa cum trebuie nici acum, în loc să mă bucur, stau şi mă frământ la ideea că dacă tot am deja două trofee UNITER, şi dacă sunt din bronz, şi dacă mai am timp să mai primesc încă unul, cu siguranţă că din trei trofee pot să pun de.o statuie !“
