În curând, la Teatrul de pe Lipscani, va avea loc premiera oficială a spectacolului „Maitreyi”, în regia lui Chris Simion. Montarea are la bază o dublă dramatizare, cea a faimosului roman omonim semnat de Mircea Eliade şi cea a scrierii în oglindă a lui Maitreyi Devi, „Dragostea nu moare”.
Dacă volumul scriitoarei indiene nu este altceva decât un răspuns ce vrea să contracareze în stil avocăţesc lucrarea lui Eliade, uitând că o operă de artă nu este niciodată o simplă copie a realităţii, „Maitreyi” rămâne unul dintre cele mai importante romane de dragoste ale literaturii române, fiind, în acelaşi timp, şi o superbă declaraţie de iubire adusă de marele gânditor român Indiei. Căci dragostea pentru misterioasa şi neîmblânzita Maitreyi nu este în esenţă altceva decât fascinaţia unui mare spirit european către străvechea civilizaţie indiană de care Eliade s-a simţit întreaga viaţă atras. ( Nu are nici cea mai mică importanţă cine are dreptate şi dacă s-au iubit sau nu pătimaş în realitate Maitreyi Devi, fiica filosofului Surendranath Dasgupta, cu tânărul Eliade. Până la urmă, ceea ce contează cu adevărat este că scriitorul Mircea Eliade a lăsat posterităţii un roman minunat).
Într-un fel, aceleaşi resorturi au stat şi la baza acestei montări, după cum ne-a mărturisit regizoarea Chris Simion care a recunoscut că tot dragostea faţă de India a pus-o şi pe ea la treabă. „Acesta este mai mult decât un spectacol de teatru. Este o experienţă personală. Poate pentru că am fost deja în India de două ori, poate pentru că am beneficiat de o bursă la Sanskriti Kendra, poate pentru că India este o iubire de-a mea din perioada liceului. India din „Maitreyi” este India din zona Bengal, din Calcutta, India intelectuală, rafinată. Am încercat să facem un spectacol autentic, cu costume, decor, ritualuri cât mai apropiate de realitate, cu replici în bengali, cu muzică veche indiană”.
Pentru rolul seducătoarei indience au fost alese două actriţe: Aylin Cadîr, care va interpreta personajul la 16 ani, şi Maia Morgenstern, care o va întruchipa pe Maitreyi la vârsta de 60 de ani.
Fecioara bengaleză, un fruct gata să dea în pârg
Chris Simion ne-a vorbit şi de o „maturizare” a sentimentelor ei pentru această carte, pentru că, dacă prima întâlnire cu „Maitreyi” o ai când acest roman este cuprins în programa de bacalaureat ca „lectura obligatorie”, cu siguranţă că de-abia la o a doua întâlnire, când o reciteşti după 20 de ani , realizezi că această carte reprezintă cu mult mai mult decât frumoasa poveste de dragoste dintre Mircea Eliade şi Maitreyi Devi.
Într-un mod similar a crescut şi dragostea personajului Allan (alter ego-ul lui Eliade) faţă de Maitreyi. La prima întâlnire nu a plăcut-o prea mult, dar cu timpul, fata de 16 ani a început să exercite asupra sa o intensă fascinaţie.
Iată prima intrare în scenă fermecătoarei adolescente în romanul lui Eliade: „Îmi amintesc foarte vag că, văzând-o odată în maşină, aşteptând în faţa librăriei Oxford Book Stationary – în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de Crăciun – am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se părea urâtă – cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii ei: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară.” Imaginea braţulului gol care „parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decât al unei femei” avea să îl urmărească multă vreme.
Eliade, „patriot indian“
Dacă pe Maitreyi Allan o privea cu imensă curiozitate, „căci nu izbuteam să înţeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mişcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid, cu un început de panică, şi mai ales în glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete”, dragostea pentru India era încă şi mai vie şi mai explicită: „Priveam dropiile Bengalului – niciodată cântate, niciodată plânse – şi rămâneam apoi mut faţă de mine, fără să-mi spun nimic, fără să-mi cer nimic. (…)Iubeam bucata aceasta de pământ aproape de mare, câmpia aceasta plină de şerpi şi dezolantă, în care palmierii erau rari şi tufele parfumate. Iubeam dimineţile, înainte de răsăritul zorilor, când tăcerea mă făcea să chiui de bucurie; o singurătate aproape inumană, pe acest câmp atât de verde şi atât de părăsit, aşteptându-şi călătorul sub cel mai frumos cer care mi-a fost dat să-l văd vreodată”.
Transpunerea scenică acestei capodopere literare este un pariu curajos şi de-abia aşteptăm să vedem cine iese câştigător: teatrul sau literatura?
