Deşi are 165 de minute, filmul „Carlos”, în varianta pentru cinematograf a miniserialului regizorului Olivier Assayas, cuprinde insuficient de clar personalitatea cameleonică a teroristului venezuelean Ilich Ramirez Sanchez.
Mi-a fost uşor să-i reperez trăsăturile evidente, precum dandysmul viclean, faptul că-i plăceau femeile, că era un marxist-idealist elegant şi că ducea o luptă prea departe de ţara lui. Dar nu mi-am dat seama dacă Sanchez, care s-a autointitulat Carlos cu puţin timp înainte să intre în PFLP (Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei) a acţionat ca terorist din impulsivitate, din dorinţa de a fi recunoscut sau din pură convingere.
Primul atentat al său este de fapt o tentativă de omor asupra unui corporatist londonez de origine evreiască, pe nume Joseph Edward Sieff. Din probleme tehnice, Carlos, interpretat de Édgar Ramírez, îl „cruţă” pe Joseph. Însă tentativa îl aduce în atenţia serviciilor secrete.
Carlos acţioneză fără frică. E antrenat şi nemilos, fumează mult, se îmbracă bine şi ştie totul despre arme. A studiat la Moscova şi s-a pregătit pentru lupte de gherilă la Beirut. E carismatic. Îşi face simţită prezenţa oriunde, deşi n-ar vrea neapărat asta. Pe scurt, are toate ingredientele unui personaj vizibil, care, dacă face ceva ieşit din comun, devine mană cerească pentru jurnalişti şi pentru creatorii de mituri.
Carlos duce lupta la nivel personal. Vorbeşte cinci limbi. E mai palestinian decât palestinienii. E la fel de marxist ca Marx şi la fel de revoluţionar ca Che. Urăşte imperialismul şi sionismul, trădarea petrodolarilor şi compromisurile geostrategice. Plănuieşte totul în detaliu, cu echipe formate din idealişti europeni de stânga (în special din Germania de Est) şi arabi din PDLP.
În versiunea regizorului francez, Carlos seamănă fizic cu Ernesto “Che” Guevara. Fumează trabuc şi poartă beretă atunci când pune în practică incredibila răpire a miniştrilor OPEC, reuniţi la Viena. Era 20 decembrie 1975. Carlos şi comandoul său iau 70 de ostatici după ce ucid mai mulţi agenţi de pază şi câţiva poliţişti vienezi amatori. Printre ostatici se află şi 11 miniştri din ţările OPEC.
Dacă astăzi un astfel de atentat ar fi fantasmagoric, ei bine, în acei ani, Carlos a reuşit să răpească miniştrii celor mai bogate state în petrol din lume şi i-a îmbarcat într-un avion care ar fi trebuit să aibă destinaţia Bagdad. Nu se întâmplă aşa şi, după vreo două escale la Tripoli şi Alger, Carlos eliberează miniştrii în schimbul a 20 de milioane de dolari, devenind indezirabil pentru şeful PDLP, care îi ceruse să îi ucidă pe Jamshid Amazgar, ministrul iranian al finanţelor şi pe Ahmed Zaki Yamani, ministrul petrolului din Arabia Saudită.
Deşi Édgar Ramírez este un actor extrem de vital şi mai chipeş decât adevăratul Carlos Şacalul (poreclit aşa de jurnaliştii de la The Guardian), regia lui Olivier Assay este uneori naivă şi cu greşeli evidente. De pildă, în perioada atentatului organizat la Viena în luna decembrei, copacii sunt înverziţi şi vremea aste superbă, de vară. Apoi, scenele de luptă dintre oamenii lui Carlos şi poliţie sunt caricaturale.
Totuşi, filmul merită văzut pentru performanţa actoricească a lui Ramírez, precum şi pentru valoare istorică fabuloasă, dintr-o perioadă în care terorismul avea şi o aură romantică, idealistă, în care trădarea, compromisul şi laşitatea erau motive de execuţie.
Filmul rulează în cadrul Bucharest International Film Festival
