În sălbăticia îndepărtată și stâncoasă a Peninsulei Sinai din Egipt se află o țară cu o importanță istorică și spirituală imensă pentru cele trei mari religii monoteiste ale lumii. Tradițiile evreiască, creștină și musulmană au toate legături adânci cu peisajul și monumentele acestei regiuni.
Muntele Sinai este venerat de cele trei credințe ca locul unde Dumnezeu i-a revelat lui Moise cele Zece Porunci.
La poalele muntelui, Mănăstirea Sf. Ecaterina, în vârstă de 1.700 de ani, este cea mai veche mănăstire creștină în funcțiune continuă din lume, conținând ceea ce se crede a fi tufa arzătoare a lorei biblice, precum și o renumită colecție de manuscrise și iconografie sfântă. În interiorul zidurilor Mănăstirii Sf. Ecaterina se află și o moschee, precum și una pe vârful Muntelui Sinai.
Luptele politice de-a lungul mileniilor nu au reușit să diminueze importanța acestui peisaj sacru, iar astăzi se bucură de protecție națională și internațională pentru a-și conserva moștenirea, care se confruntă cu amenințarea turismului în creștere.
Regiunea este, de asemenea, bogată în biodiversitate și este ținta eforturilor de conservare, inclusiv revigorarea practicilor tradiționale ale triburilor indigene beduine, unele dintre ele afirmând descendența de la primii creștini ai Sf. Ecaterina.
Într-un interviu acordat revistei Parade, Părintele Justin Sinaites, bibliotecarul de la Sf. Ecaterina, a explicat: „Locuind aici, devii profund conștient de istoria zonei. A existat o continuitate uimitoare care sfidează orice explicație umană. Singura explicație este că este un loc protejat de Dumnezeu”.
Pământul și Oamenii Săi
Mai mult de 3.000 de ani în urmă, conform tradiției biblice, la poalele Muntelui Sinai, Moise – care avea să devină curând liderul copiilor lui Israel – a întâlnit o priveliște stranie: un tufiș arzător care nu era consumat de flăcările sale. Mai straniu încă, tufișul a vorbit. Relatarea biblică din cartea Exodului descrie vocea lui Dumnezeu chemându-l pe Moise din interiorul tufișului, admonestându-l:
Scoate-ți încălțămintea, căci locul pe care stai este pământ sfânt.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să se întoarcă în Egipt, de unde fugea, să-și conducă poporul din sclavia lor de 400 de ani și să se întoarcă cu ei să i se închine lui Dumnezeu pe munte. Trei luni mai târziu, Moise s-a întors cu poporul său și în vârful Muntelui Sinai – care era cuprins de foc și fum și „tremura puternic” – a întâlnit din nou prezența lui Dumnezeu. De această dată, Moise a primit Cele Zece Porunci, tablele legii care încorporează legământul lui Dumnezeu cu israeliții.
Nu există dovezi arheologice că Muntele Sinai de 7.500 de metri – numit și Muntele Horeb în Vechiul Testament și cunoscut sub numele de Jebel Musa (muntele lui Moise) pentru musulmani – este într-adevăr vârful sfânt menționat în relatarea biblică. Cu toate acestea, încă din secolul al III-lea d.Hr., anahoreții creștini care trăiau în sălbăticia îndepărtată a Sinaiului au început să identifice muntele ca fiind acel loc, localizând chiar ceea ce credeau a fi tufa arzătoare în apropierea bazei muntelui.
În anul 337 d.Hr., Împărăteasa Elena – mama lui Constantin, care a legalizat creștinismul în Imperiul Roman în 313 – după ce a făcut un pelerinaj la locul respectiv, a ordonat construirea unei capele în jurul tufișului.
În secolul al IV-lea, odată cu plecarea romanilor, care a adus lipsa de lege în regiune, comunitatea monastică a cerut ajutor de la împăratul bizantin Iustinian I.
Împăratul a trimis arhitecți și zidari, care între anii 527 și 565 au construit un complex mănăstiresc fortificat, cu ziduri de granit înalte de 60 de picioare, pentru a proteja comunitatea și capela sa. Iustinian a trimis și oameni, cel mai probabil din Macedonia, să servească ca paznici. Acești creștini, de-a lungul generațiilor, s-au căsătorit cu triburile beduine indigene, convertindu-se treptat la islam și devenind tribul Jabaliya (“de pe munte”), care acum reprezintă cea mai mare parte a beduinilor din zona Sf. Ecaterina.
Structura principală a mănăstirii, inițial numită Biserica Schimbării la Față, a fost redenumită ulterior în onoarea mărtiriului Sf. Ecaterina din secolul al IV-lea, o tânără convertită creștină din Alexandria care a fost ucisă pentru convertirea altora și refuzul de a renunța la credințele ei. Conform legendei, trupul ei a fost transportat miraculos în vârful a ceea ce acum este numit Muntele Ecaterina, vârful cel mai înalt din Egipt. Călugării mănăstirii au descoperit rămășițele ei trei secole mai târziu și ele sunt încă păstrate în biserică ca relicve. În spatele altarului bisericii se află Capela Tufei Arzătoare, considerată cea mai sfântă parte a mănăstirii, care încorporează încă o parte din capela originală construită de Împărăteasa Elena. Tufa sacra, un tufiș înalt de 2m cu ramuri asemănătoare cu ale unui salcâm aparținând speciei Rubus sanctus, crește în spatele capelei.
Comunitatea creștină de la Sf. Ecaterina a menținut legături cu islamul încă din secolul al VI-lea, când, conform tradiției, profetul Muhammad a vizitat mănăstirea. În anii 620, comunitatea a trimis o delegație la Medina pentru a obține protecție pentru mănăstire, iar Muhammad a emis un document care să-i protejeze de persecuția religioasă și să-i exonereze de serviciul militar și taxe. Timp de aproape cinci secole după cucerirea musulmană a Sinaiului în 640, documentul a fost respectat. În secolul al XI-lea sau al XII-lea, mănăstirea a fost amenințată, dar călugării au scăpat de persecuție prin convertirea unei capele existente într-o moschee, care este încă folosită în ocazii speciale de către musulmanii locali.
Complexul mănăstirii – care are aproximativ dimensiunile unui cartier de oraș și își menține aspectul original – conține și alte capele, curți, arhive, locuințe pentru călugări și un muzeu. Biblioteca mănăstirii este cea mai veche din lumea creștină și este considerată a doua ca mărime și valoare a colecției, după biblioteca Vaticanului. Conține peste 3.000 de manuscrise în multe limbi diferite, peste 5.000 de cărți tipărite timpurii și peste 2.000 de icoane care reprezintă aproape fiecare școală de iconografie bizantină din secolul al VI-lea până în secolul al XVIII-lea. Codex Sinaiticus, cea mai veche Biblie completă existentă, a fost odată păstrată acolo; majoritatea acestuia a ajuns în cele din urmă în Anglia, dar câteva pagini rămân. În plus față de mănăstire, există și alte locuri sfinte în zonă.
Atât o capelă, cât și o moschee se află pe vârful Muntelui Sinai, precum și o impresie în stâncă care seamănă cu un copită de cămilă, pe care Jebaliya o consideră tradițional marca cămilei lui Muhammad. Capela, dedicată Sfintei Treimi, a fost construită în 1934 din resturile unei capele construite la ordinele Împăratului Justinian. Resturile altor capele se află de-a lungul căii de 4.000 de trepte către vârf, cunoscută sub numele de Calea lui Moise. O altă capelă, dedicată Sfintei Ecaterina, se află pe vârful Muntelui Ecaterina de 8.668 de picioare.
La apogeul său, în secolul al XIV-lea, mănăstirea ortodoxă greacă era locuită de aproximativ 200 de călugări; astăzi sunt doar aproximativ 20. Datorită locației sale retrase, Sf. Ecaterina a văzut pentru cea mai mare parte a existenței sale un influx relativ mic de vizitatori, în principal pelerini creștini care, înainte de mijlocul secolului al XX-lea, au făcut o călătorie dificilă de opt zile de la Cairo pe jos și cu cămilele. Cu toate acestea, atunci când Israelul a ocupat Sinaiul între anii 1967 și 1982, a construit o pistă de aterizare și drumuri asfaltate, crescând astfel semnificativ accesibilitatea și transformând zona într-o destinație turistică. În prezent, în jurul Sf. Ecaterina trăiesc aproximativ 7.000 de oameni. Locuitorii sunt în principal din tribul Jebaliya, care de-a lungul generațiilor au incorporat practicile tradiționale de pășunat nomad al beduinilor indigeni cu grădinăritul și cultivarea pomilor, practici pe care se crede că le-au introdus strămoșii lor creștini.
În 2002, UNESCO a adăugat pe Lista Patrimoniului Mondial zona Sf. Ecaterina, o regiune de 232 de mile pătrate care cuprinde Mănăstirea Sf. Ecaterina, Muntele Sinai, Muntele Ecaterina și alte situri religioase și arheologice mai mici. Comitetul Patrimoniului Mondial a justificat înscrierea sitului pe baza a patru criterii culturale, observând că zona, la fel ca și Orașul Vechi al Ierusalimului, este sacră pentru trei religii mondiale și „demonstrează o relație intimă între măreția naturală și angajamentul spiritual”.
sursa: https://sacredland.org/mount-sinai-egypt/#
