Şeful supravegherii din BNR spune textual: banii trimişi afară de bănci provin din depozite şi nu din rambursări de credite. Ce mare scofală de vreme ce bilanţul nu se schimbă cu nimic, o datorie (la banca-mamă) fiind înlocuită cu alta (la deponenţi)? Problema este că bună parte din credite (21%) sunt “proaste” şi irecuperabile.
La sfârşitul săptămânii trecute, Nicolae Cinteză, şeful supravegherii din BNR relata că “verificari recente pe care le-am facut in sistemul bancar (…) arată că banii plecau prea rapid în afară în condiţiile în care creditele nu se rambursau în acelaşi ritm. Adică banii trimişi în afară proveneau nu din rambursări de credite ci din surse interne atrase (…). Mi-aduc aminte că la analiza din septembrie, aveam o scădere a surselor externe de vreo 5 miliarde si ea era realizate din surse interne-4 miliarde iar un miliard provenea din trecerea de la RAS la IFRS”.
Cu alte cuvinte, o bună parte din banii românilor atraşi în depozite, uneori în urma unor campanii agresive de promovare (Alpha Bank derulează chiar în acest moment o astfel de campanie denumită…”pune de-o parte şi pleci departe!”), iau drumul băncilor-mamă pentru a stinge datoriile din perioada de boom al creditului, când se acordau finanţări pentru “extinderea cotei de piaţă” a fiicei.
Ce e rău în asta? “Cred că e chiar mai sigur din perspectiva bilanţului, se înlocuieşte o datorie cu scadenţa mai mare, cu una mai redusă (depozitele sunt pe câteva luni), un împrumut extern cu unul intern. Oricum, bilanţul se conservă. Apoi, nici nu se pot returna linii de finanţare cu scadenţa mai mare de 2 ani, pentru aceastea nu s-a constituit rezervă minimă şi nu pot fi rambursate înainte de scadenţă” ne-au declarat surse din mediul bancar.
Problemele apar însă în momentul în care banii “buni” din depozite înlocuiesc banii “răi” din creditele neperformante (peste 21% din total în prezent). Banca-mamă încasează în avans sumele din rambursarea împrumuturilor ca şi cum aceasta ar fi date înapoi integral, banca-fiică îşi va marca la un moment dat o gaură pe care o va astupa fie Fondul de Garantare, fie…bugetul public (ne vine greu să credem că băncile-mamă îşi vor mai spriji sucursalele şi filialele). Cu alte cuvinte, o operaţiune care nu afectează bilanţul, dar afectează stabilitatea sistemului financiar. Nici argumentul imposibilităţii rambursărilor resurselor cu maturitate de peste 2 ani nu are darul să liniştească de vreme ce se poate jongla uşor cu refinanţările şi rescadenţările (un credit pe 10 ani se poate transforma la nevoie în unul pe 2 ani).
Altă concluzie care se desprinde din declaraţia domnului Cinteză este că în vreme ce resursele interne merg în rambursarea liniilor externe de finanţare, nu mai are rost să aşteptăm relansarea creditării. Cum băncile nu ştiu cum să mai strângă bani mai repede pentru a-i trimite afară înainte de marcarea unor pierderi, nu vor accepta ca aceştia să fie direcţionaţi spre piaţa internă (cu excepţia unor sume modeste) pentru a finanţa consumul sau producţia autohtone.