Cotidianul austriac Die Presse a anunţat ieri că British Petroleum, acţionarul majoritar al câmpului Shah Deniz din Azerbaidjan, a decis să îşi transporte gazul prin gazoductul Trans-Adriatic (TAP) prin Grecia şi Albania, către Italia, ceea ce anulează, de fapt, proiectul Nabuco în care Transgaz a investit câteva zeci de milioane bune. Moartea Nabucco nu este sau nu ar trebui să fie o veste proastă pentru România, care poate juca un rol mai important în ecuaţia politică la Marea Neagră.
America pare că a intrat, de câţiva ani, în era realpolitik în relaţia cu Rusia în sensul în care administraţia Obama nu pare să vrea să îşi mai bată capul cu ce se întâmplă în regiunea pe care Moscova o consideră ”vecinătatea apropiată”, un alt fel (diplomatic) de a spune ”sferă de influenţă”. O dovadă în acest sens pare să fie alegerea în funcţia de prim-ministru al Georgiei a lui Bidzina Ivanishvili, un personaj care pare hotărât să ucidă toate deschiderile democratice făcute de preşedintele Mikhail Saakaşvili şi a cărui ambiţie politică pare să fie refacerea realaţiilor cu Rusia după războiul din 2008, în care ruşii au smuls Georgiei Abhazia şi Osetia de Sud făcând-o, practic, imposibil de apărat din punct de vedere militar.
Toate motivele pentru care cele de mai sus ”par” să fie adevărate sunt pentru că ele par într-adevăr, dar nu sunt deloc, după cum preşedintele rus, Vladimir Putin înţelege foarte bine, dovadă şi ultima sa ieşire în cazul Snowden în care şi-a propus să le producă americanilor cât mai multe pagube de imagine. Dovezile că americanii fac altceva decât pare că fac sunt oferite de oamenii-cheie pe care Obama i-a ales să conducă politica în regiune şi de acţiunile adminstraţiei sale. Doi oameni sunt cruciali pentru a înţelege lucrurile: Primul este ambasadorul american la Moscova, Michael McFaul, un exceptional cunoscător al realităţilor din Rusia şi un avocat al drepturilor omului în această ţară nefericită, motiv pentru care, anul trecut, ruşii l-au supus unui baraj de atacuri de presă neobişnuit care a rămas însă fără rezultat şi al doilea este Richard Morningstar, fostul ”emisar american pentru energie în zona eurasiatică”, care acum este ambasadorul SUA în Azerbaidjan. La prima vedere, numirea lui Morningstar – absolvent de Harvard şi Stanford – la Baku pare ca şi cum l-ai pune pe Beethoven să predea pianul la clasa I, dar în realitate nu este. În realitate, Morningstar supervizează proiectul occidental de a aduce petrolul şi gazul din zona caspică în Europa ocolind Rusia.
Şi aşa ajungem la moartea Nabucco. Încă din 2009, administraţia Obama a afirmat public că susţine ”coridorul sudic” al transportului de hidrocarburi din zona caspică spre Europa, ceea ce era deja o schimbare tectonică faţă de susţinerea necondiţionată a proiectului Nabucco pe care americanii o arătaseră până atunci. În 2010, British Petroleum, cel mai important acţionar al câmpului Shah Deniz a semnalat deja că nu este fericită cu Nabucco şi că se află în căutarea unor soluţii alternative. Cum Shah Deniz trebuia să fie principala sursă pentru Nabucco, BP a ucis de fapt, proiectul înainte de a se naşte. BP este, de asemenea, acţionarul majoritar al conductei Baku-Tbilisi-Ceyhan, care transportă petrol de la Marea Caspică în Europa şi care trebuie păstrat cu orice preţ sub control occidental. Ruşii se laudă acum că americanii au fugit din Georgia şi l-au lăsat baltă pe Saakaşvili în septembrie 2008, dar adevărul este că atunci când ruşii au vrut să distrugă Baku-Tbilisi-Ceyhan, Condoleezza Rice l-a sunat pe Serghei Lavrov iar ruşii s-au retras când erau la 30 de kilometri de capital georgiană fără explicaţii. În 2011, un analist, Alexander Petersen, sponsorizat de Dinu Patriciu, afirma, pe bună dreptate, că Nabucco a murit din momentul în care SOCAR, compania de stat din Azerbaidjan a decis că va finanţa propria conductă (Transanatolian pipeline TANAP) care va traversa Turcia. A fost semnalul că azerii se săturaseră de pertractările europenilor, dar şi că aveau ok-ul de la BP şi de la americani. Concernul Nabucco s-a repliat lansând Nabucco West, o conductă care trebuia să plece din Bulgaria, ţară care depinde ruşi din punct de vedere energetic, pe unde va trece conducta South Stream, şi să ajungă în Austria, la Baumgarten, unde Gazprom este proprietarul pieţei de gaz. Replica? Socar a cumpărat pachetul majoritar (şi) la compania elenă de conducte de gaz bătând Gazprom, care era favorizată de greci iar consorţiul Shah Deniz va transporta prin conducta trans-adriatică. ”Coridorul sudic” devine realitate.
Pentru România este o lovitură, dar nu este o lovitură mortală. În pofida incompetenţei ministrului nostru de externe, care dădea ”şanse bune” Nabucco-West împotriva evidenţei şi a pierderii sumelor primite pentru tranzitul prin Nabucco, România are şansa să îşi dezvolte propriile resurse, în primul rând gazele şi petrolul din Marea Neagră şi în al doilea, petrolul şi gazele de şist, atât de demonizate de ”ecologiştii” cu relaţii la Moscova. În al treilea rând, trebuie dezvoltate capacităţile de gaz natural lichefiat de la Constanţa ((LNG), indiferent dacă guvernul Ivanishvili va mai dori sau nu să continue cu programul AGRI. În fond, după revoluţia gazelor de şist din America, există o grămadă de gaz ieftin pe piaţă, gata să fie livrat.
