14.5 C
București
miercuri, 22 mai 2024
AcasăSpecialRecomandare de carte. „O paranteză în timp”, romanul pentru amatorii operelor lui...

Recomandare de carte. „O paranteză în timp”, romanul pentru amatorii operelor lui Shakespeare: Ce a fost pierdut va fi regăsit

Romanul ”O paranteză în timp”, apărut în colecția Humanitas Fiction, vine ca un deliciu pentru iubitorii Marelui Will, și face parte dintr-un proiect al editurii britanice Hogarth, prin care mai mulți scriitori contemporani reimaginează piese de teatru ale renumitului dramaturg britanic, aducându-le aproape de dramele existențiale şi morale ale societății contemporane, fără să altereze, însă, tematica fundamentală. În acest context, Jeanette Winterson oferă, prin „O paranteză în timp”, o citire în cheie modernă a „Poveștii de iarnă”.

Scriitoarea îşi creionează personajele pornind de la trăsăturile de bază pe care Shakespeare li le atribuie în opera originală. Astfel, gelozia peste limite a lui Leontes (Leo), un rege transformat într-un influent om de afaceri, devine factorul declanşator al poveștii: îşi acuză soția (Hermione/MiMi) şi pe cel mai bun prieten (Polixene/Xeno) de complicitate la infidelitate, îşi abandonează fiica abia născută (Perdita) pe mâinile unor necunoscuți, orbit de convingerea că nu îi este tată natural, distrugând, astfel, viețile tuturor celor dragi lui.

Abilitatea scriitoricească a lui Winterson intervine acolo unde Shakespeare alege să tacă – ea dă contur unei perioade de aproximativ 18 ani peste care dramaturgul așterne tăcerea.

În alte cuvinte, scriitoarea reimaginează tocmai această „paranteză în timp" neglijată de dramaturg: în timp ce el ne arată nişte personaje care se resemnează efectelor dramatice cauzate de propriile acțiuni iraționale, Winterson vine şi, asemenea unui maestru păpuşar, le face să îşi confrunte demonii la fiecare pas şi să pice într-o spirală a amintirilor care se repetă la nesfâşit, asemenea unor personaje desprinse din romanele lui Murakami.

„Dar ce sculptor venit din iad luase o femeie vie și o preschimbase în carne și o sculptase într-un monument al ei înseși? Era încremenită în timp așa cum erau toate, statui, frize, basoreliefuri, ce priveau și păzeau orașul aflat în schimbare. Era una dintre ele. Prezentul ce dispare precum apa unei cascade. Goana timpului, ce trece atât de lent și atât de rapid. Cât a trecut de atunci? Se plimbă ca să nu mai stea nemișcată. De parcă ar putea ieși așa din timp, lăsându-l în urma ei, acolo unde era locul lui. Însă nu poate, fiindcă trecutul e mereu aici, chiar în fața ei, și în fiecare zi se izbește de el ca de o tușă ce închide viitorul de cealaltă parte.” (192)

Winterson modelează personaje plate, cărora le atribuie drame psihilogice individuale. Nu doar că sunt prinse într-o „paranteză" colectivă a timpului, ci fiecare duce povara unor pierderi cu impact atât de puternic încât acele goluri ajung să îl însoțească ani la rând – pierderea femeii iubite, a celui mai bun prieten, a copiilor. Mai mult de atât, personajele se dedau acestor experiențe traumatice, retrăgându-se, mecanic, în interiorul parantezei și privind la nesfârșit spre momentul care a cauzat ruptura.

„Ce poți face dacă, pentru a fi liber, trebuie să distrugi totul în jurul tău, iar dacă nu o faci mori?” (67)

Şi, în definitiv, ce soluții au personajele? Winterson include o parabolă – un scriitor visează un înger care este prins în cărămizile unei clădiri. Dacă s-ar elibera, ar distruge structura de rezistență a clădirii, iar dacă alege să nu facă nimic, va muri – pentru a ilustra amplitudinea dilemei existențiale a personajelor: când pierzi tot ce îți era drag, ce faci: o iei de la capăt, cu riscul de a sacrifica memoria celor pierduți, sau te refugiezi în momentul de dinainte ca totul să se schimbe, sacrificandu-ți, astfel, viitorul?

Cheia o găseşte Winterdon în Perdita – „fetița soritită pierderii”. Dispariția ei marchează începutul parantezei în timp, în timp ce apariția sa, 18 ani mai târziu, închide paranteza. Astfel, timpul trăit de personaje în toată acestă perioadă este doar o aşteptare care dădea semne că avea să țină la nesfârşit.

Însă Winterson nu neglizează rolul pe care Shakespeare îl acordă ideii de destin, astfel că fetița pierdută se transformă, printr-o lucrătură a sorții, într-un element definitoriu al regăsirii de sine a personajelor. Ea apare acolo unde nu se aşteaptă nimeni şi le întinde o mână care să-i aducă, după numeroşi ani, din nou în prezent, șoptindu-le suav: „Ce a fost pierdut a fost regăsit".

Cele mai citite

Zero dezbateri despre viitorul UE

În România, parcă nici nu s-ar organiza alegeri europarlamentare. Nicio temă majoră despre viitorul Uniunii Europene nu este urcată pe portativul de campanie electorală....

Ciolacu se întoarce cu blugi turcești în coaliție. Cracul mai scurt e pentru PNL

Ilustrație: Marian Avramescu Deoarece, indiferent cât de mult rahat de Buzău ești pregătit să mănânci și să oferi în super anul electoral în curs,...

Alina Gorghiu salută că magistratul Ioana Ancuţa Popoviciu, din dosarul privind accidentul din localitatea 2 Mai, va fi transferată

Ministrul Justiţiei, Alina Gorghiu, a salutat faptul că magistratul Ioana Ancuţa Popoviciu, care avea în soluţionare la Judecătoria Mangalia dosarul privind accidentul din localitatea...
Ultima oră
Pe aceeași temă