REVOLUŢIE. Mubarak şi cercul său izolat sunt doar o formă extremă a sindromului despotului arab, în care serviciile de securitate controlează fluxul de informaţii dintre conducător şi condus, cu atât mai bine pentru a manipula ambele părţi, scrie cotidianul britanic Financial Times, citat de Agerpres.
Mubarak a crezut că în mod evident poate trage de timp. La fel fac, după câte se pare, majoritatea liderilor arabi aflaţi la conducerea unor ţări cu profiluri socio-economice alarmant de similare cu cel al Egiptului.
Conducătorii din Algeria, Yemen şi Bahrein – toate state fragile, devastate de conflicte în ultimii ani – recurg la formula familiară a mitei şi bastoanelor – la fel cum a făcut Mubarak.
Regele Abdullah al Iordaniei (ţară cu o majoritate palestiană) a reacţionat la valul în creştere de proteste prin concedierea primului-ministru. Însă iordanienii cunosc bine trucul. Tatăl său, regele Hussein, a avut 56 de premieri în 46 de ani de domnie. În timp ce fostul rege încarna legitimitatea dinastiei Haşemite, poziţia fiului său este mai precară, un lucru puţin înţeles de către publicul occidental sedus de apariţiile Regina Rania, soţia sa plină de farmec, în paginile revistelor cu celebrităţi, cum ar fi ‘Hello!’. Liderii celor 36 de triburi iordaniene, piatra de temelie a armatei şi a statului Haşemit, i-au scris recent regelui cerându-i schimbarea, inclusiv în ceea ce priveşte purtarea reginei sale.
În Siria, Bashar al-Assad şi-a restrâns baza regimului, transformând-o într-o afacere bazată mai mult pe clan şi pe familie şi dispensându-se de sfătuitorii formidabili pe care i-a avut tatăl său, Hafez al-Assad – în special de şeful său de personal, Hikmat Shihabi, şi de vicepreşedintele Abd Al-Halim Khaddam, un factor de echilibru într-o Sirie majoritar sunnită condusă de un regim minoritar alauit. Regimul Assad are o dorinţă evidentă de a folosi violenţa împotriva duşmanilor săi. La fel a procedat şi regimul Mubarak.
Conducători gerontocraţi din Arabia Saudită se confruntă cu o succesiune dificilă (la fel ca Mubarak), însă depind de establishment-ul clerical radical într-o măsură mai mare decât căuta Mubarak legitimitate de la al său. Alianţa istorică între Casa de Saud şi wahhabism este piatra de temelie a regatului. Regele Abdullah a încercat să reducă puterea clericilor şi să introducă reforme, însă succesorul său cel mai probabil, ministrul de interne, prinţul Nayef, a declarat disidenţilor islamişti şi liberali, care i-au prezentat un plan de monarhie constituţională în cadrul unui dialog naţional convocat de rege în 2003, că ‘ceea ce am câştigat prin sabie, păstrăm cu sabia’ .
După Egipt, reformele pe care unii lideri arabi au fost dispuşi să le tolereze sunt vădit insuficiente pentru a potoli setea populaţiilor lor îndărătnice. Arabii nu vor mai fi doar spectatori la un concurs pentru influenţă în regiune între Iran, Turcia şi Israel. Acestea nu se vor mai putea baza pe regi şi pe generali pentru a ţine în frâu animozitatea publicului faţă de politicile lor, mai ales cele de colonizare a Cisiordaniei şi Ierusalimului de Est arab.
