Profesorul universitar Adrian Papahagi consideră că factorul declanșator al dezbaterii privind familia a fost cazul familiei Bodnariu din Norvegia, căreia statul i-a luat copiii, părinții fiind acuzați că i-au agresat. Adrian Papahagi este de părere că, dacă s-ar legaliza căsătoriile între persoanele de același sex, ar putea fi permisă chiar și căsătoria poligamă.
Rl: De ce credeți că s-a dezvoltat atât de mult această temă de dezbatere acum? Era necesară o astfel de discuție în spațiul public?
Orice dezbatere despre chestiuni fundamentale este necesară în spațiul public, iar familia este o astfel de chestiune. De ce acum, nu pot să știu. Dar de ce nu acum? De vreme ce un număr important de oameni și organizații din societatea civilă au considerat tema relevantă, iar opinia publică, lumea politică și presa îi acordă atenție, înseamnă că subiectul e important și trebuie dezbătut. Vreau să precizez că nu mă număr printre inițiatorii, semnatarii sau purtătorii de cuvânt ai Coaliției pentru Familie, deci orice comentariu mă angajează doar pe mine.
Rl: Familia tradițională este în pericol? Dacă da, care sunt amenințările cu care se confruntă?
Probabil că da; cred că un declanșator al îngrijorării publice în România a fost cazul copiilor Bodnariu, confiscați de către Barnevernet în Norvegia din considerente ideologice și cu o străvezie motivație anticreștină. S-a văzut în Norvegia că statul "progresist", leviatan confiscator, dorește să se insinueze pretutindeni și e pregătit să destrame familii din motive ideologice. Familia este agresată din multe zone. Firește, din interior, prin violența domestică și promiscuitatea legate adesea de alcoolism și sărăcie. Dar și din exterior, printr-un spirit al veacului caracterizat de banalizarea divorțului, relativizarea responsabilității parentale, intruziunea statului dădacă și diversele încercări de redefinire a noțiunii de familie, care încearcă să contrapună legăturii firește dintre părinți și copiii lor diverse constructe și inginerii sociale.
”Cred că traumele majore ale unui om sunt provocate în copilărie: divorțul, violența familială, promiscuitatea, sărăcia, sau o familie din care lipsesc tatăl sau mama de care orice copil are nevoie sunt tot atâtea traume pe care trebuie să le evităm. Mama și tatăl nu sunt constructe filozofice, sociale sau ideologice, cum cred unii, ci natura umană, pe care nu o putem aboli prin ukaz.” Adrian Papahagi, profesor universitar Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj
Rl: Este bine/necesar să definim familia în Constituție ca fiind întemeiată prin căsătoria unui bărbat cu o femeie? Apreciați că, prin această inițiativă, sunt tipuri de famillie scoase în afara discuției? S-a vorbit despre familia extinsă, familia monoparentală, dar și despre cuplurile LGBT.
Să nu cădem în amalgam! Căsătoria a fost mereu limitată la un bărbat și o femeie, fără ca acest lucru să excludă bunicii, mătușile etc., deci familia extinsă. Familia monoparentală este un accident nefericit al familiei cu doi părinți: orice copil ar fi mai bucuros să fie crescut de tatăl și mama sa, nu de unul singur dintre aceștia sau de altcineva; orice femeie ar fi bucuroasă să poată conta pe un soț iubitor și responsabil; orice tată ar vrea să își vadă copilul zilnic, nu doar în weekend. Din nefericire, există atâtea cazuri în care familia se destramă sau este redusă prin decesul unuia dintre părinți, prin divorț sau din mizerabila situație în care unul dintre părinți sau amândoi sunt obligați de sărăcie să-și părăsească copiii pentru a-și căuta de lucru în străinătate.
Pe de altă parte, a cere redefinirea căsătoriei deschide o cutie a Pandorei. Pe ce criterii am putea interzice căsătoria poligamă, dacă două femei și un bărbat doresc, în deplin consimțământ și dragoste, să se căsătorească? Dacă eliminăm nașterea din definiția căsătoriei, de ce am interzice căsătoria incestuoasă între doi frați, care vor să fie uniți și matrimonial? Iar dacă acceptăm că oamenii se pot căsători în orice formulă, putem să le refuzăm ulterior toate drepturile asociate, inclusiv adopția copiilor?
Cred deci că milioanele de oameni care au semnat pentru a cere înscrierea în Constituție a definiției tradiționale a căsătoriei se tem tocmai de perspectivele invocate mai sus și de efectul pe care acestea le pot avea asupra copiilor. Nu cred așadar că trebuie să caricaturizăm și să înfierăm inițiativa Coaliției pentru Familie, așa cum fac cei care spun că e motivată de ură. De ce nu de iubire și grijă față de soarta copiilor?
Rl: Ce părere aveți despre legalizarea parteneriatelor civile – ar reprezenta ele o amenințare la modelul tradițional de familie?
Consider că doi oameni care vor să își împartă averea, domiciliul sau soarta trebuie să o poată face. Cred, totodată, că un simplu act notarial ar trebui să poată regla această situație și că nu e nevoie de o nouă instituție socială. În consecință, socotesc că o astfel de asociere între una sau mai multe persoane nu trebuie confundată cu instituția căsătoriei, al cărei scop nu este să consfințească pasiunea sau opțiunile patrimoniale ale indivizilor, ci să acorde un cadru protectiv copiilor care se pot naște într-un cuplu. În viziunea mea, de vreme ce doar un cuplu constituit dintr-un bărbat și o femeie poate procrea, orice altă combinație nu se califică pentru căsătorie. Dar, firește, pot exista opinii filozofice sau juridice contrare. Cred însă că povara justificării revine celor care doresc schimbarea definiției; cei care doresc păstrarea căsătoriei în parametrii ei actuali nu cer în fond nimic nou față de ceea ce există deja. Tot ce doresc ei, spre binele copiilor, este ca această definiție să nu se schimbe.
Rl: Am văzut o postare a dvs. pe pagina Coaliției pentru Familie, pe tema familiei și apărarea copiilor. Dacă doriți să dezvoltați puțin ideea: ”Alții luptă pentru dreptul de a ucide copii nenăscuți și de a-i traumatiza pe cei născuți, impunându-le doi tați sau două mame. E dreptul și datoria noastră de a ne opune: nu e aici niciun act de ură, așa cum nu e niciun act de iubire în a sfârteca prunci nenăscuți sau în a le bruia toate reperele hărăzite de natură, odată născuți.”
Postarea mea a fost preluată pe acel site; am scris acele rânduri în nume personal, pe propria pagină de Facebook. În fine, înseamnă că administratorii acelei pagini sunt de acord cu unele dintre părerile mele, ceea nu mă deranjează. Contextul era mai larg, dar nu avem acum răgazul pentru a intra în detalii. Da, consider fără rezerve și circumlocuțiuni că avortul înseamnă uciderea unui prunc nu doar viabil, ci viu. Nu găsesc nimic admirabil în acest lucru, dar cred că drama unei mame adusă în situația de a-și ucide pruncul încă nenăscut trebuie tratată cu imensă delicatețe, nu inchizitorial sau represiv. Totodată, însă, nu trebuie ascunsă natura exactă a actului abortiv, care înseamnă literalmente uciderea unui prunc. În textul extins argumentam împotriva banalizării avortului ca metodă contraceptivă.
De asemenea, cred că traumele majore ale unui om sunt provocate în copilărie: divorțul, violența familială, promiscuitatea, sărăcia, sau o familie din care lipsesc tatăl sau mama de care orice copil are nevoie sunt tot atâtea traume pe care trebuie să le evităm. Mama și tatăl nu sunt constructe filozofice, sociale sau ideologice, cum cred unii, ci natura umană, pe care nu o putem aboli prin ukaz.
