Povestea întreagă din jurul condamnării ministrului Relu Fenechiu i-ar lăsa cu siguranţă mască până şi pe cei din Burkina Faso, ca să îi parafrazez sarcastica şi aroganta remarcă. Ministrul condamnat al transporturilor s-a văzut zilele trecute transportat într-un peisaj supra-realist din ţara subdezvoltată atunci cînd justiţia „lui Băsescu” a îndrăznit să îl condamne la cinci ani pentru o afacere care, potrivit anchetatorilor, a păgubit compania Electrica şi pe noi toţi, cu aproximativ 2,3 milioane de dolari. Suspiciunile de imoralitate, acuzaţiile trimise instanţei, în fine, condamnarea, nu sunt destul pentru ca Fenechiu să îşi dea demisia din toate funcţiile publice. Demisionînd din guvern abia după sentinţă, el refuză să demisioneze din scaunul de parlementar şi continuă să fie lider al Partidului Liberal. Colegii nu l-au lăsat la necaz: de la premierul Ponta care l-a numit în Guvern în ciuda acuzaţiilor de coruptie – la alţi parteneri de coaliţie şi de partid care i-au luat apărarea în mod patetic şi ridicol, sumedenie de personaje scriu în fiecare zi pasajele unei comedii triste despre neputinţele României de a-şi face curăţenie morală în cartierul rezidenţial.
În luna ianuarie 2013, raportul Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliul Europei privind progresul României în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare (MCV), arăta că în timp ce „noul guvern a reiterat scopul de a combate corupţia, doi dintre miniştrii săi sînt cazuri confirmate sub acuzare de infracţiuni de corupţie”. „Este esenţial pentru credibilitatea noului guvern ca cei în exerciţiu să demisioneze dacă există un raport ANI împtrova lor”. Raportul recomanda adoptarea de prevederi precise pentru suspendarea parlamentarilor vizaţi de acuzaţii de corupţie sau de abateri de la regulile de integritate, precum şi a miniştrilor asupra cărora s-a întocmit un rechizitoriu. Recomandările raportului MCV nu au în sine nimic neobişnuit. Comisia Europeană a recomandat cîteva reguli elementare de conduită a membrilor guvernelor şi organismelor legislative aşa cum sînt ele respectate în lumea civilizată de care chiar şi noi – „cei din Burkina Faso” – nădăjduim să aparţinem într-o bună zi.
O examinare, fie şi superficială, a regulilor internaţionale arată că credibilitatea unui guvern şi a unui parlament se fundamentează pe reguli precise privind conduita morală a înalţilor oficiali care trebuie să fie mai presus de orice suspiciune. Fără existenţa acestor reguli dure, aplicate dincolo de afinităţi partinice sau ideologice, orice sistem ar ceda tendinţelor de corupţie, iar autoritatea statală ar deveni doar un SRL, un organism cu răspundere limitată, cum se întîmplă acum, din păcate, la noi. Doar aceste reguli dure au făcut ca în Statele Unite numărul membrilor Congresului sau ai cabinetului prezidenţial expulzaţi din funcţie să fie foarte mic de la 1774 încoace.
Articolul doi al Constituţiei prevede că Preşedintele, vicepreşedintele, şi toţi ofiţerii civili din Statele Unite vor fi revocaţi din funcţie în cazul punerii sub acuzare pentru trădare, luare de mită şi alte delicte majore. Revocarea este propusă de Camera Reprezentanţilor, iar Senatul condamnă în urma unui proces public, cum s-a întîmplat cu peste un deceniu în urmă cu preşedintele Bill Clinton. La rîndul său, preşedintele SUA acceptă demisia sau demite, după caz, un secretar (ministru) în exerciţiu a cărui conduită morală e pusă la îndoială. De celaltă parte, potrivit regulilor de funcţionare a Congresului American, un comitet de etică analizează propunerile de expulzare a membrilor săi acuzaţi de încălcarea “oricarei legi, prevederi, regulament sau a oricarui alt standard de conduită”. Pe baza unei investigaţii proprii, comisia înaintează recomandări Camerei Reprezentaţilor sau Senatului care adoptă decizia finală cu votul minim a două treimi dintre membrii săi.
Numărul congressmenilor şi al miniştrilor demişi sau expulzaţi este infim în Statele Unite. Doar douzeci de membri ai Congresului au fost expulzaţi de la 1774 încoace: 15 de la Senat şi cinci de Camera Reprezentanţilor. Poate că nu întîmplător, 17 dintre cele 20 de expulzări s-au petrecut în secolul al XIX-lea pentru sprijinul acordat rebeliunilor împotriva confederaţiei statelor americane în perioada războiului de secesiune. Măsurile dure de expulzare aplicate atunci au creat fundamentul etic pentru istoria de după. Alţi 17 congressmeni au fost doar propuşi pentru expulzare pe parcursul istoriei americane, însă mai bine de jumătate au demisionat din Congres înainte de verdictul final al comisiei de etică (aşadar, nu al instanţei, care poate veni mult mai tîrziu!), iar alţi cîţtiva nu au întrunit cvorumul de două treimi fie pentru că faptele de care erau acuzati erau considerate mult prea îndepartate in timp, fie neclare, fie considerate irelevante.
Este cu totul neobişnuit şi aproape imposibil de găsit un exemplu în care un secretar din cabinetul prezidenţial (echivalentul miniştrilor din sistemul European) să fi fost numit în funcţie după ce a asupra sa au planat suspiciuni asupra moralităţii sau legalităţii faptelor sale! Propusă de Barack Obama pentru a o succeede pe Hillary Clinton în funţia de secretar de stat, Susan Rice nu a primit avizul Congresului, din cauza suspiciunilor ce au planat asupra sa în contextul atacurilor de la Benghazi, cum că ar fi făcut declaraţii neadevărate despre caracterul spontan al acestor atacuri dovedite ulterior ca avînd craracter terorist. Rice a fost suspectată că ar fi declarat acel lucru pentru a-l proteja pe Obama în campanie. În ciuda faptului că Rice a argumentat la audierile publice că declaraţiile făcute se bazează pe informaţiile pe care le-a avut ea însăşi la acel moment, propunerea a picat, iar secretar de stat a fost votat John Kerry. Chiar dacă s-a comentat că opoziţia faţă de numirea lui Susan Rice, venită cu precădere din partea congressmenilor republicani, a fost o poliţă plătită lui Obama de adversarii politici, nimeni nu a catalogat aceasta drept un atac fabricat şi pur politic, din moment ce suspiciunile privind declaraţiile sale în contextual Benghazi existaseră, iar declaraţiile sale existau de asemenea.
Prin comparaţie, premierul Ponta şi aliaţii săi guvernamentali nu au avut ezitări să îl numească pe Relu Fenechiu la Transporturi în ciuda unui dosar pe rol şi a evidenţelor afacerilor sale cu transformatoarele uzate. Afaceri care, chiar dacă ar fi fost legale – fapt contrazis însă de instanţă, pică testul moralităţii, care ar trebui să fie suficient pentru o demisie de onoare, o demitere, ori pentru a preveni o numire într-o funcţie guvernamentală sau o victorie în Parlament. Am scris acum două luni despre demisia de onoare a lui Steven Miller, comisar în exerciţiu al Internal Revenue Service (agenţie federală care colectează taxele în State) după ce o comisie de audit intern a descoperit că angajaţi ai IRS ar fi demarat în 2012 investigaţii cu ţintă politică asupra unor organizaţii ce ar fi sprijinit financiar conservatorii republicani. Nu a fost nimic ilegal în desfăşurarea acestor investigaţii prin care angajaţii IRS au vrut să se asigure de veridicitatea informaţiile privind plata taxelor federale. Mai mult, aceste fapte nu se petrecuseră în mandatul lui Miller. Însă demisia sa a fost considerată necesară pentru ca instituţia să îşi restaureze încredereapublică! Desigur aceste lucruri par demne de science-fiction pentru noi, cei din ţara lui Fenechiu, unde un dosar penal nu e relevant pentru a preveni numire de ministru ori pentru demisia din Parlament. Neavînd nevoie de lecţii şi obrăznicii din afară privind funcţionarea autorităţilor, cum declara Ponta la începutul anului, aleşii noştri îşi demonstrează potentialul maxim de desconsiderare a burkinafasienilor care i-au votat. Iar într-un astfel de peisaj moral, condamnatul Fenechiu apreciază, evident, atitudinea protectivă a lui Ponta în ceea ce-l privepte, drept una “foarte correctă”, cum a declarant recent într-un interviu acordat Antenei 3 şi preluiat apoi de Jurnalul Naţional. Similar, atitutdinea celor de la USL a fost de-a dreptul “măgulitoare”.
În ţările normale, acest comportament măgulitor faţă de un acuzat de fapte penale e taxat extrem de dur în alegeri. La fel ar fi taxate şi declaraţiile indulgente ale colegilor de partid, ca a lui Cristian Adomniţei, care consideră condamnarea lui Fenechiu – iar nu afacerea sa cu tranformatoarele uzate! – regretabilă şi perdantă pentru Iaşi. E adevărat, ţine şi de nivelul de maturizare politică, şi de obiceiuri locale, atitudinea iertătoare sau indiferenţa faţă de declaraţiile politicienilor în faţa unor cazuri ca cel al lui Relu Fenechiu. În societăţile mature democratic, aceste declaraţii sînt contabilizate de media şi scoase de la arhivă în momente critice, cu precădere în campaniile electorale, iar ele pot cîntări decisiv în în cariera politică, avînd greutate mai mare decît iniţiative pozitive sau succese prealabile. Declaraţiile contradictorii, făcute pentru a-şi mulţumi audienţele au cîntărit decisiv în defavoarea rivalului lui Obama în alegerile din 2012, Mitt Romney, văzut drept un oportunist, lipsit de onestitate.
Mai presus decît verdictul “vinovat” sau “nevinovat” dat de o instanţă, caracterul este important în orice carieră, însă este esenţial într-o carieră politică. De aceea argumentul prezumţiei de nevinovăţie invocat adesea de politicienii din România pentru a-şi amîna demisia sau demiterea pînă la verdictul definitiv al instanţei, este inadecvat şi ridicol. Declaraţiile măgulitoare faţă de Fenechiu – inegale ca semnificaţie – pot fi abordate nuanţat, explicate şi justificate de la caz la caz prin diferite argumente, însă aceasta nu le face scuzabile.
Considerîndu-se o victimă sărmană a justiţiei lui Băsescu, Relu Fenechiu declara în ultimul interviu că va fi declarat nevinovat la CEDO. Chiar dacă acest scenariu s-ar adeveri, afacerea Transformatorul ar fi un argument suficient de puternic pentru a-i compromite ireversibil cariera politică, din moment ce, cum singur recunoaşte, a pus interesul de afaceri mai presus de interesul public, ceea ce îl face incompatibil cu calitatea de servitor al domeniului public: “Eu pot fi acuzat doar că am făcut tot ceea ce este posibil, legal vorbind, ca firma mea să-şi vândă produsul”, declara în Jurnalul Naţional din 16 iulie. Relu Fenechiu speră că se va întoarce la Guvern, iar pînă atunci nu vrea să demisioneze din Parlament. Există în istoria Statelor Unite un singur caz de congressmen care a fost reales în Congress în urma unui scandal de corupţie. Cum instanţa încă nu se pronunţase, oamenii au crezut în onestitatea auto-revendicată a democratului Raymond Lederer şi l-au reales reprezentant de Pensylvania din nou în 1980, cu 54%, în ciuda faptului că în 1979 fusese înregistrat în timp ce a primit 50,000 de dolari mită de la agenţi FBI sub acoperire pretinşi reprezentanţi ai firmei unui şeic arab. După ce a fost condamnat la închisoare, a demisionat din parlament înainte de terminarea procedurilor de expulzare. După ieşirea din puşcăria federală şi-a cîştigat existenţa reparînd acoperişuri. Unul din puţinii secretari de cabinet prezidenţiali din SUA acuzat de corupţie a fost Caspar Weinberger, secretarul Departamentului Apărării sub Ronald Reagan, acuzat că a vîndut ilegal arme Iranului; cu banii cîştigaţi din acest comerţ Weinberger a susţinut grupuri de guerilla din Nicaragua în lupta lor contra guvernului socialist. A demisionat cu mult înaintea procedurilor oficiale de revocare şi înainte de a fi supus judecăţii unui tribunal federal. În cele din urmă, a fost iertat înainte de sentinţa tribunalului, de către preşedintele George Bush Senior, ce fusese vice-preşedintele lui Reagan, care a motivat faptele lui Weinberger ca fiind născute din patriotism şi pentru o luptă legitimă – împtriva socialismului.
Să fi avut oare afacerea Transformatorul a lui Fenechiu nebănuite raţiuni patriotice?
Acest articol a fost publicat pentru prima oară în Ziarul de Iaşi.
