39.3 C
București
luni, 15 iulie 2024
AcasăOp & EdOpiniiConstrucție filosofică

Construcție filosofică

O condiție a vieții izbutite este cunoașterea realității în care se trăiește. Împărtășesc opinia că, printre formele spiritului, filosofiei îi revine să asigure reflecția cuprinzătoare și să găsească repere orientării în lume. Rămâne astfel o datorie a celor care i se dedică să arate cum și-au asumat această reflecție. Mulți mă și întreabă asupra ei.

Încep prin a spune că am făcut studii de filosofie și sociologie pe un curriculum care nu a fost întrecut deocamdată, în perioada „micii liberalizări a României”, din 1966-1971, cu profesori temeinici (D. D. Roșca, Nicolae Mărgineanu, Achim Mihu, Ion Aluaș, Nicolae Kallos, Bogdan Stugren, Chaim Waissman, Benjamin Zörgö, Dumitru Isac, George Em. Marica și alții). În pregătirea de atunci nu au lipsit bazele matematicii, fizica relativistă și mecanica cuantică, biologia darwinistă și genetica, logica simbolică, doctrinele economice, teoriile sociologice, psihologia genetică, scrierea istoriei, doctrine politice moderne, pe lângă, desigur, nouă semestre de istoria filosofiei, alături de cele de filosofie sistematică. Am început studii de drept, dar nu le-am continuat instituționalizat, concentrându-mi preocupările asupra cunoașterii lumii actuale. Am parcurs apoi filosofie contemporană apropiindu-mă de filosofi (Habermas, Rorty, Riedel, etc.) și sociologi de referință (Luhmann, Offe, Georg Weber, etc.), din Germania și Statele Unite ale Americii. Am intrat în contact și cu alte vârfuri – ale filosofiei (Putnam, Rescher, Frank, Ottmann, Avineri, etc.), teologiei (Ratzinger, Küng, Kasper, Pannenberg, etc.) și ale unor științe.

Mi-am dat seama cu timpul că filosofia nu face față evenimentelor lumii fără a ieși din exercițiul livresc – istorico-filosofic sau epistemologic, care se practică în deceniile din urmă – și fără a exprima noile experiențe de viață. Copleșesc crizele economice, de raționalitate, de legitimare, de motivație, de orientare, de creativitate, iar reperele au devenit nesigure. Destul să observăm confruntările în creștere, extinderea criminalității, evadarea în droguri, dificultatea de a mai regăsi natura umană pentru a ne da seama că unele concepte, de pildă, „rațiune”, „spirit”, „obiectivitate”, „libertate”, „cunoaștere”, „natură”, „sistem”, se cer reconstruite. Noi filosofii au devenit indispensabile.

Răspunsuri inovative nu sunt posibile, profesional vorbind, fără raportare la istoria disciplinei. Iar fără a stăpâni filosofia contemporană, care a cumulat în cincizeci de ani idei noi aproape cât în întreaga istorie anterioară (Putnam), și rezultatele hotărâtoare din științe, filosofarea rămâne doar verbală.

Exegeza se cere astăzi completată însă cu construcția. Cu siguranță, vremea sistemelor închise a trecut, dar sistematizarea ideilor este obligatorie pentru cel care-și asumă obligațiile dintotdeauna ale filosofării. Într-o carte (Cunoaștere și sens. Perspective critice asupra pozitivismului, 1984) am arătat că urmăresc lămurirea sistematică a sensului. Mai târziu (în Raționalitate, comunicare, argumentare, 1991) am mărturisit preocuparea de a lămuri raționalitatea și conexiunile ei lăuntrice cu comunicarea și argumentarea, înăuntrul proiectului modernității. În sfârșit, după ce am înaintat în filosofia contemporană până la puncte de vedere proprii, am enunțat bazele construcției(Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, 2017). Nu se poate stăpâni totul, dar este imperativ să parcurgi nodurile și să-ți asumi inițiativa exprimării.

Hegel observa că rupturile în existența oamenilor sunt humusul filosofiei. Azi, se poate spune, „provocările” sunt mari. Un exemplu: în era postbelică a avut loc trecerea benefică la democrație. Anii optzeci au deschis orizonturile. În zilele noastre, însă, democrația este amenințată chiar din interiorul ei. Revoluția din științe este practic continuă, iar globalizarea, digitalizarea, genetica zdruncină vechi certitudini.

În pofida realităților schimbate, proliferează „filosoful” funcționar sau stipendiat sau epigon. Nu poate fi însă filosofie unde nu se asumă ceea ce se trăiește efectiv – complicata condiție societală, civică și etică a oamenilor – și nu se promovează analize în consecință.

Construcția filosofică a fost părăsită deja demult la noi. Dincoace de Al Doilea Război Mondial au mai dat scrieri de amplă construcție Mircea Florian, sub ideea „recesivității”, Constantin Noica, cu „holomerul”, Petru Botezatu plecând de la logică – care, cronologic, par să fi fost ultimii preocupați de construcție la propriu în țară. În sociologie, Achim Mihu a construit plecând din epistemologie.

Ca oriunde în lume, sunt azi mai mulți posesori de diplome și titluri, dar se observă bine și carențe de formare și exprimare, ca și metehne civice demult clasate. Ar fi cazul depășirii acestei situații. Între altele, în cele mai dezvoltate țări, o pregătire riguroasă în filosofie sprijină noi tehnologii și organizări. Nu s-a ajuns oriunde în această situație. Dar pretutindeni este cazul unei ofensive împotriva îngustimii de vederi, fragmentarismului și relativismului, ca și contra justificărilor fără acoperire.

În ceea ce mă privește, am angajat construcția „pragmatismului reflexiv”. Sintetic exprimat, este vorba despre filosofia care-și asumă conjuncția natură-societate-persoană, cu specificul fiecăreia, emergența realității din „acțiuni” și „cunoștințe” diferite ca structură, sub cupola „reflexivității”, pe care le examinează plecând de la „sensul” fiecăreia. O seamă de scrieri  (Raționalitate, comunicare, argumentare, 1991; Relativism and its Consequences, 1998; Întoarcerea la sens, 2015; Pragmatismul reflexiv, 2016; Philosophy in a Changing Europe, 2017; Rațiune și voință de rațiune, 2017; Sensul vieții, 2024) expun această filosofie. Ea a anticipat crize, le-a semnalat și face față  cu rezolvări proprii năvalnicei evoluții a cunoașterii.

De unde centralitatea „acțiunii”? Cunoscătorii istoriei știu prea bine că la baza culturii europene, ca sinteză sprijinită pe trei piloni, Atena-Ierusalim-Roma,  stau reprezentări ale lumii care încep cu „acțiunea” Demiurgului, în tradiția greacă, și cu „facerea” de către Dumnezeu, în tradiția ebraică. Filosofia presupune universalitate a culturii, încât și aceste tradiții s-ar putea exploata într-o viziune  axată pe „acțiune”. O astfel de viziune stă însă și pe alte temeiuri.

Este astăzi la îndemână să se observe că respingerea științei și tehnologiei este un drum înfundat, că inteligența artificială decide tot mai mult în locul minților, că nu dau rezultate radicalismele lipsite de înțelepciune, că revoluțiile care nu țin seama de ceea ce este rațional eșuează, că democrația redusă la tehnici de alegere dă rezultate pe dos, că politica fără morală este rudimentară, că moralizarea are limite, că nu iese artă unde autorul caută doar descurcare. Fiecare dintre noi poate adăuga alte exemple provocatoare. Cum se previn, însă, toate acestea?

Îmi asum că într-o epocă de erodare a rezolvărilor moștenite, de schimbări adânci, de derapaje numeroase și de dezorientare, precum cea actuală, „acțiunea” se impune ca punct de plecare al înțelegerii lumii. Realitatea poate fi concepută cel mai profund ca rezultat al acțiunilor sau absenței lor. Până și „natura”, iar la polul celălalt „conștiința de sine”, sunt stabilizate în funcție de acțiuni și sisteme de acțiuni.

Atunci când proliferează optici fragmentare și derapaje, „raționalitatea” și „sensul” acțiunilor și cunoștințelor se cer chestionate. Nu mai putem unifica, derivându-le unele din altele, precum făcea monismul, nici cunoștințele de care avem nevoie (de pildă, „cunoștința analitico-experimentală” și ”cunoștința morală”) și nici acțiunile (de exemplu, „acțiunea strategică” și „cooperarea democratică”), dar suntem constrânși să le aflăm unitatea. Aceasta se mai poate atinge doar delimitând tipul de „raționalitate” și „sensul” fiecăreia și aducându-le sub o „rațiune” înțeleasă în același timp ca „voință de rațiune”. 

Mai mult, în condițiile unei multitudini de feluri de cunoștințe și de tipuri de raționalitate, după structura lor diferite, și sub asaltul mediatic de azi, nu poți să nu-i recunoști „reflexivității” importanța, chiar primatul, în viața oamenilor. Unde nu-i reflexivitate, se stagnează în repetiții, clișee, crize. Într-un fel, „reflexivitatea” este acum condiția de care depind „adevărul” și, în cele din urmă, „realitatea”. Găsesc că doar reafirmând originea omenească a lucrurilor se poate afla antidotul. Aceasta înseamnă reevaluarea „geografiei subiectivității” și restabilirea răspunderii. Cultura capătă astfel importanță decisivă, iar „cotitura culturală” a epocii noastre este dovadă.

Consider că în „comunicarea eliberată de deformări” și în depășirea sciziunilor se află limanul căutat. Comunicarea nu se reduce însă la comunicație. Ea se atinge între oameni care-și asumă nu doar trimiterea de mesaje, ci și scopul imanent comunicării, care este „înțelegerea”. Nu este posibilă „înțelegerea” fără respectarea regulilor de logică, care, la rândul ei, conține o etică. De altfel, se încredințează logicii cei integri și convinși de demnitatea lor. În reacție la confuzia actuală de valori,  apăr alternativa „valorilor ferme ale dreptului, civismului și moralei” și împărtășesc un idealism practic – concepția care consideră că viața se confirmă prin valorile ce o conduc. Privesc instituțiile și răspunderile din punctul de vedere al reangajării misiunii cu care le-a înzestrat societatea modernă.

„Lumea trăită”, „realitatea”, „acțiunea”, „diferențierea”, „raționalitatea”, „sensul”, „reflexivitatea”, „comunicarea”, „argumentarea”, „valorile ferme”, „generativitatea” sunt termenii majori ai filosofiei pe care o reprezint. Ea este un „pragmatism reflexiv” care, față de pragmatismul fondat de proteicul Charles S. Peirce, care a descifrat semnificația conceptelor în termeni de consecințe în viața oamenilor, face încă trei pași: extinde lista acțiunilor presupuse de reproducerea umană a vieții, dincolo de exclusivismul tradițional al „acțiunilor instrumentale” sau „strategice” sau „reflexive”, preia reflexivitatea în înseși criteriile de semnificare și își asumă primordialitatea sensului.

Pe fondul parcelării culturale de azi, pun în contact domeniile – în înțelesul că rezolvările dintr-un domeniu sprijină rezolvări din altul. Nu se mai ajunge la realitate fără „diferențieri”, cum spunea Max Weber, dar nici fără perspectiva întregului, cu care Hegel ne-a obișnuit și pe care Quine a repus-o în mișcare.

 În rezumat, în ceea ce am publicat până acum sub  sintagma „pragmatismul reflexiv” este vorba mai întâi de o „teorie a acțiunilor” presupuse de reproducerea umană a vieții (Stăpânirea complexității, 2023), prin „acțiune” înțelegând  „reacția la mediu condusă de scop”. Sunt de părere că putem vorbi de „acțiunea instrumentală”, „acțiunea strategică”, „acțiunea comunicativă”, „acțiunea informării publice”, „acțiunea dramaturgică”, „acțiunea etică”, „acțiunea reflexivă” sau „acțiunea emancipatoare” și „acțiunea de raportare la absolut” ca părți ale listei aduse la zi a acțiunilor ireductibile. Ele condiționează formele de viață, cunoașterea și cunoașterea de sine.

Am schițat o „teorie a științei” care delimitează tipurile de științe corespunzătoare tipurilor de acțiuni și le specifică logic și metodologic, într-o clasificare înnoită. Am dat o „interpretare a cunoașterii” plecând de la „întrebarea” ce se pune realității de către subiect – interpretare capabilă să explice cunoașterea „procedurală” care domină azi și să facă față cunoștințelor ce stau la baza digitalizării (Cunoaștere și reflexivitate, 2020) și „provoacă” asumpțiile izomorfismului. Am reformulat „logica” lărgind lista propozițiilor examinate, luând în seamă nu numai  tradiționalele „judecăți”, ci și alte propoziții folosite în comunicarea  verbală (interogații, evaluări, recomandări, obligații, lanțuri de propoziții), considerând formalismul ca sistem al întemeierii argumentative și oferind un tablou actualizat al erorilor (Argumentarea, 2005; 2010). O „metodologie”, care lărgește sfera metodelor dinspre observații factuale și căutarea de legi cauzale, spre cercetarea funcționalității și procedee comprehensive – empatia și „silogismele practice” (Metodologie și argumentare filosofică, 1992) întregește partea propedeutică a sistematizării mele.

Este vorba apoi de „istoria filosofiei contemporane”, ca șir de inițiative de a conceptualiza cunoașterea, raționalitatea, acțiunea și sensul (Introducere în filosofia contemporană, 2014) și a unor momente de cotitură din sânul ei (Filosofia critică a „Școlii de la Frankfurt”, 2014; Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2016; Heidegger, 2021; Filosofia lui Habermas, 2022). Filosofia contemporană a și fost punctul meu de plecare. Se adaugă o „teorie a societății” axată pe delimitarea mediilor reproducerii umane a vieții („reflexivitatea”, „munca”, „instituțiile”, „comunicarea”), a unității și evoluției lor și valorificarea opticii „autopoiezei” – a creerii din sine a interacțiunilor societății (Metanarativii actuali, 2015; După globalizare, 2018). O „teorie a modernității” ce-și asumă proiectul cognitiv și societal al acesteia, dar face față fragmentarismelor („economism”, „tehnicism”,  „politizare”, „moralism”, „estetism”)  și crizelor în care  a alunecat, precum și „nesiguranței” ce se extinde în modernitatea târzie (Die kulturelle Wende, 2004; La sortie du relativisme, 2008; Crizele modernității târzii, 2009; Criza și după criză, 2010; Societatea nesigură, 2016; Identitate națională și modernitate, 2018) reprezintă, de asemenea, „pragmatismul reflexiv”.

Este vorba, mai departe, de  o „filosofie a istoriei” abordată ca interacțiune a „sistemelor de acțiuni” (economie, politică, armată, cultură) care s-au constituit în realitatea vieții, din care rezultă azi direcția de evoluție (The Sense of our Days History, 2019); de o „filosofie a dreptului” care readuce libertățile și drepturile fundamentale la originea lor în recunoașterea „demnității umane” din constituțiile moderne,  așează sistemul de drept pe tripticul „relații de putere, cooperare și comunicare” și-l trece prin „legitimarea democratică” (Justiția și valorile, 2019); și de o „filosofie politică” ce abordează statul de drept din perspectiva  tripartiției factuale a puterilor în stat, a măririi, prin reglementări, a controlului cetățenilor asupra aleșilor și a „democrației deliberative” și infirmă „corectitudinea politică” ca mod de a face politică (Guvernanță și guvernare, 2013; Statul actual, 2021; Soarta democrației, 2022).

Este vorba apoi de o „filosofie a educației” structurată de tripticul „formarea de competențe”, „abilități de bază” și „familiarizarea cu valori”, în condiții de educare în libertatea ce încorporează răspunderea  de sine (Reforma modernă a educației, 2016; Educația responsabilă, 2019), capabilă să smulgă educația din criza actuală; de o „filosofie a universității” concentrată asupra reconstrucției neohumboldtiene a instituției  și recuperării funcțiilor ei majore – formarea de specialiști care duc înainte și aplică cunoașterea, atingerea de inovații tehnologice, evaluarea situațiilor și angajarea civică și morală în societate (University Reform Today, 2005; Bildung und Modernisierung, 2005; Universitatea veritabilă, 2015; Viitorul universității, 2020). Cele două, „filosofia educației” și „filosofia universității”, conțin partea consacrată „formării” în conceptualizarea mea.

Este vorba, mai departe, de răspunsul meu în spațiul formelor spiritualității. El constă dintr-o „filosofie a religiei” ce-și asumă restabilirea „formelor spiritului” recunoscute clasic și a istoriei de facto a religiilor, emergența „societății postseculare” și un „aggiornamento” în tradiția iudeo-creștină (Religia în era globalizării, 2005, 2014; Philosophia et theologia hodje, 2008; Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009; Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, 2017; Unde este Dumnezeu?, 2023; Teologie contemporană, 2024); o „filosofie a artei” ce privește arta drept expresie elaborată estetic a „vieții trăite”, având ca postulat semnificarea umană a ceea ce este, luat în întregul realității și în forme mereu deschise înnoirii (Profunzimea artei,2020); și o „etică” ce se reclădește sub imperative ale vieții de astăzi punând în față valorile integritate și onoare (Reclădirea eticii,2023).

În sfârșit, este vorba de  viziunea „pragmatismului reflexiv” în privința orientărilor de bază din zilele noastre. Această parte a sistematizării cuprinde: „studii românești” – în optica democratizării mai departe a României, o democratizare unită cu meritocrația și în stare să lege  libertățile și drepturile cu demnitatea și să asigure emanciparea (România actuală. O diagnoză, 2009; Gândirea altfel. Studii românești, 2015; România în Europa actuală, 2019; Emanciparea României, 2023); o „filosofie a unificării europene” axată pe reafirmarea triunghiului Ierusalim, Atena, Roma de la temelia Europei și a națiunilor în cadrul „culturii europene” – conotată plural, prin tehnică de producție bazată pe științe, economie controlată de randament,  drept construit pe libertăți și drepturi individuale inalienabile, administrație care trece examenul raționalității, politică legitimată,  cultură a cercetării, a cunoașterii sistematice și a metamorfozării realității date în experiență conform scopurilor umane (Filosofia unificării europene, 2003; Riflessioni italiane, 2011; The Destiny of Europe, 2011); și „studii strategice”, în care trag consecințe dintr-o nouă explorare a  distribuției puterii și vederilor, a dinamicii  supraputerilor și puterilor de pe scena lumii zilelor noastre (Schimbarea lumii, 2011; Europa și Israel. O simbioză istorică, 2018; China ca supraputere, 2021; Ordinea viitoare a lumii, 2023; Pacea astăzi, 2024). Iau în seamă „schimbarea lumii” ce se petrece sub ochii noștri, din perspectiva libertății, a suveranității și a cooperării mutual avantajoase.

În fiecare dintre domenii mi-am asumat dificultățile ce se trăiesc. Fiecare componentă a sistematizării a fost dezvoltată încât să se profileze viziunea. Fiecare contribuție poate fi parcursă înăuntrul acelui domeniu și, desigur, ca parte a unei sistematizări cuprinzătoare.

M-a preocupat convertirea concepției în strategii de reformă ideatică și instituțională, la nivel național și internațional, și de creare de instituții (Ieșirea din trecut, 2002; Anii reformei 1997-2000, 2006; Sincronizarea culturii române. Un proiect, 2013; România într-o lume în schimbare. Interviuri, 2013; Anii inovării. Reforma universității clujene, 2014). Trăind ani de reforme, am avut șansa de a încerca aplicarea concepției în roluri publice. Am contribuit astfel la proiectarea de reforme, la reforma de atașare a educației naționale la era libertății, democrației și revoluțiilor în cunoaștere, la aducerea unei universități la cea mai mare dezvoltare în România și la alte reforme și schimbări. Refuz să creditez titrați care nu pot să scrie o analiză personală, să articuleze un program și să promoveze proiecte de interes general, de care, din nefericire, s-a umplut în jur.

Am văzut mereu filosofia drept cultivare a raționalității și ca promovare a rațiunii în jur. Nu este filosofie unde-i doar exercițiu ludic, hedonism, oportunism și stat cu brațele încrucișate. M-am detașat explicit de simplii profitori ai titlurilor și funcțiilor, capabili cel mult de retorica promovării de sine. „Interesul public” fiind adesea redus azi la „interesul unui anumit public” sau chiar la interesul unor persoane, am căutat să-l restabilesc în semnificația sa originară. Punctele de vedere ale „pragmatismului reflexiv” își găsesc unitatea într-o viziune ce-și asumă primordialitatea sensului în ontologia umană. (Din volumul A. Marga, Sensul vieții, în curs de publicare)

Citește și:

Slaba legitimare și urmările ei

Urmărește România Liberă pe  XFacebook și Google News!

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă