Soldaţi fără noroc. Soarta veteranilor din războiul iugoslav

O rană la picior l-a adus acasă de pe front pe Zeljko Vukelic. Odată întors în Serbia, orgoliul rănit l-a aruncat într-un altfel de război. Frontul îl urmăreşte ca o cicatrice.

„E la fel ca în Krajna”, spune el, comparând câmpul de luptă unde, cu 20 de ani în urmă, a înfruntat forţele croate cu lupta pe care o duce în prezent împotriva guvernului de la Belgrad.

„Stai şi aştepţi să se întâmple ceva, dar iţi pierzi răbdarea şi spui: ‘Hai să ne omorâm unii pe alţii’ ”.

Bărbaţii care – pe vremuri – luptau pentru cauza sârbă, acum lupta împotriva statului sârb. Ei acuză regimul de la Belgrad de trădare pentru refuzul de a le acorda pensii şi beneficii de veteran.

„În două ore pot să strâng 20 de bărbaţi care ar fi gata să se lase omorâţi dacă le ordon”, afirmă Vukelic, subliniind disperarea camarazilor săi. Vukelic este secretar al SVS, cea mai mare organizaţie de veterani din ţară care militează pentru drepturile acestora.

Dincolo de frontieră, liderul veteranilor croaţi, Mirko Ljubicic, ascultă cu chip impasibil vestea acestei campanii, plescăind uneori din limbă în semn de compasiune pentru necazurile duşmanilor săi de pe vremea războiului.

Şef al HVIDRA, o influentă asociaţie a foştilor militari, Ljubicic este mândru de forţa organizaţiei.

„Numai veteranii pot aduna într-o piaţă publică peste 50.000 de oameni”, spune el, referindu-se la un recent protest croat faţă de un plan vizând introducerea unor indicatoare în alfabet chirilic.

Spre deosebire de Vukelic, Ljubicic apreciază politica guvernului său faţă de foştii soldaţi. El spune că, pentru veteranii croaţi, ca `„patrioţi recunoscuţi”, următorul pas va fi să intre în eşaloanele superioare ale lumii afacerilor şi politicii.

Ljubicic spune chiar că foştii săi inamici ar avea ce învăţa de la organizaţia lui. „Vă rog chiar să le recomandaţi acţiunile noastre veteranilor din Serbia”, spune el.

Acest articol, elaborat de Balkan Investigative Reporting Network (BIRN), evidenţiază modul în care pierderile suferite de Serbia, precum şi refuzul ei de a-şi recunoaşte implicarea directă în majoritatea luptelor din anii ’90 – i-au determinat atitudinea faţă de veteranii săi.

Pentru sutele de mii de sârbi care au luptat în războaiele din Balcani nu prea există compasiune. Imaginea lor în afara ţării este indisolubil legată de cruzime şi atrocităţi. Până şi părerile compatrioţilor par sa fie împărţite în privinţa veteranilor sârbi.

În Croaţia, Ljubicic şi camarazii săi sunt numiţi cu respect „branitelji” sau „apărători” – un termen cu conotaţie pozitivă. Sârbii, care vorbesc aceeaşi limbă, folosesc nişte termeni mai neutri atunci când vorbesc despre foştii lor soldaţi, numindu-i “veterani”, un cuvânt derivat din engleză, sau “borci”, adică “luptători”.

În afara legii

În cele din urmă, după războaiele care au distrus Iugoslavia, teritoriile care au căpătat o mai mare autonomie sau au devenit state, precum Croaţia, Kosovo, Slovenia şi Republica Srpska de pe teritoriul Bosniei-Herţegovina şi-au proclamat victoria.

Veteranii care au luptat pentru aceste teritorii beneficiază acum de pensii generoase şi ajutoare, se bucură de recunoaşterea societăţii şi de o oarecare influenţă politică.

Bunăstarea lor este o povară pentru economiile slabe. Cu toate acestea, politicienii au preferat să plătească, indiferent cât de greu le-ar fi, decât să-i supere pe cei pe care electoratul îi consideră luptători pentru libertate.

Desigur, economia muribundă a Serbiei nu este pregătită să răspundă pretenţiilor ridicate de veterani. Dar, în acelaşi timp, guvernele care s-au succedat nu au reuşit să promoveze nişte legi care să îi recunoască pe veterani drept o categorie aparte – o precondiţie care le-ar fi permis acestora să primească nişte beneficii.

Serbia este unul dintre cei mai mari perdanţi ai anilor ’90. Pe parcursul acelui deceniu, regimul de la  Belgrad – şi aliaţii lui – au luptat împotriva croaţilor, bosniacilor, albanezilor kosovari şi, în cele din urmă, împotriva alianţei NATO.

În urma războiului şi a divizării teritoriului, zona aflată sub controlul Belgradului – pe vremuri întreaga Republică Federală a Iugoslaviei – a fost în cele din urmă micşorată şi a primit o nouă denumire, lăsând în urmă statul modern sârb.

La sfârşitul anilor ’90, Croaţia şi Kosovo au preluat o bună parte din teritoriile pe care sârbii trăiau de secole. Oamenii care s-au refugiat în urma înfrângerilor – inclusiv mulţi foşti combatanţi – s-au înghesuit în Serbia, formând cea mai mare comunitate de refugiaţi din Balcani. Numărul celor dizlocaţi se ridică la 300 000, ceea ce reprezintă cam 4% din totalul populaţiei.

Şi totuşi, în pofida numeroaselor conflicte din acel deceniu, Belgradul nu a recunoscut oficial decât unul – scurta confruntare cu forţele NATO din 1999.

În documentele statului, celelalte confruntări sunt catalogate drept insurecţii, ciocniri sau manevre – în concordanţă cu poziţia Belgradului potrivit căreia luptele s-au dat numai pentru a se păstra unitatea Iugoslaviei.

Pentru oamenii care au luptat atunci acest lucru a creat o problemă. Ei nu pot pretinde uşor beneficii ca veterani de război pentru nişte războaie care, oficial, nu au avut loc niciodată, de la un stat care, la acea vreme, nu exista sub forma actuală.

Mai mult, nu există o definiţie unanim recunoscută a veteranului sârb, având în vedere că luptătorii erau recrutaţi pentru diverse funcţii.

Imaginea internaţională a arhetipului luptătorului sârb pare dominată de „războinici” precum Arkan, deşi miliţiile de tipul celor pe care acesta le conducea reprezentau o minoritate care includea infractori, huligani microbişti şi naţionalişti extremişti.

Multe lupte au fost purtate de forţe neautorizate sau de grupări paramilitare recrutate din comunităţile sârbeşti din Croaţia şi Bosnia. Uneori, acestea erau susţinute de o armată iugoslavă majoritar sârbă, din care făceau parte recruţi şi câţiva militari de profesie.

Totuşi, spre deosbire de Croaţia de exemplu, Serbia nu dispune de o lege unică şi atotcuprinzătoare care să se aplice majorităţii acestor oameni. Veteranii nu au un statut special sau drepturi speciale, în afara celor cetăţeneşti.

După cum nu există nici o estimare realistă a numărului lor. Organizaţiile veteranilor afirmă că ar fi vorba de 800.000. Olivera Markovic, sociolog şi expert în problemele foştilor luptători, susţine că numărul s-ar situa între 800.000 şi jumătate din acest număr.

Traumatizaţi şi izolaţi

În Serbia şi Croaţia, veteranii sunt organizaţi în sute de mici asociaţii, care deseori nu se înţeleg între ele. În timp ce unele grupări sunt apropiate de partidele naţionaliste, ele nu exercită putere politică  în mod direct.

Mai degrabă influenţa veteranilor asupra vieţii politice pare să fie direct proporţională cu statutul lor în societate. În Croaţia ei sunt în general văzuţi ca nişte eroi şi, în consecinţă, puţini politicieni ar risca să li se opună.

 „Veteranii acţionează ca nişte apăratori ai tradiţiilor oriunde sunt posibile schimbări în societate”, susţine Ozren Zunec, sociolog la Universitatea din Zagreb, dând ca exemplu recentele proteste faţă de introducerea indicatoarelor de circulaţie în alfabet chirilic.

Potrivit Oliverei Markovic, societatea sârba încă îi mai asociază pe veterani cu Slobodan Milosevic, liderul ţării din timpul războaielor. Nici susţinătorii, nici criticii lui nu manifestă prea multa simpatie faţă de foştii soldaţi.

„Pentru cei care erau împotriva politicii lui Milosevic, veteranii sunt cei care l-au ucis”, spune ea. „Pentru cei care l-au iubit pe Milosevic, veteranii sunt cei care au pierdut războiul”.

În luna aprilie a acestui an, un veteran dintr-un sat din Serbia a împuscat 13 oameni, inclusiv pe membrii familiei sale. Acest masacru, laolaltă cu o serie de sinucideri răsunatoare, au întărit opinia generală potrivit căreia veteranii ar fi nişte marginalizaţi cu probleme psihice. Mulţi dintre foştii soldaţi se confruntă cu probleme de sănătate şi financiare. Puţini au accces la ajutoare sau îngrijire medicală.

Ljudevit Kolar, fost medic militar implicat în tratamentul veteranilor ce suferă de stress post-traumatic, afirmă că majoritatea vechilor săi camarazi se află în conflict cu societatea.

„Au trecut prin clipe îngrozitoare, care încă îi mai urmăresc”, spune el. „Nimeni nu îi înţelege”.

Misiunea lui Kolar era să identifice cadavrele. Şi el a fost traumatizat, trăind „mai mult beat decât treaz” după ce s-a întors de pe front, spune el.

Dragan Milakara, fost militar care trăieşte la Novi Sad, spune că nu vorbeşte despre război. „Ce să spun? Că am văzut un glonţ care a făcut pulbere o grindă chiar lângă capul meu? Oamenii s-ar uita la mine ca şi când grinda aia chiar mi-ar fi zdrobit capul”, spune el.

Milakara nu aşteaptă niciun sprijin de la autorităţi. „Nu există stat. Veteranii vor avea aceeaşi soartă ca nebunii dintr-o instituţie de psihiatrie. Pretinzi că îi tratezi, dar, în realitate, aştepţi să moară”, spune el.

Veteranilor le este pur şi simplu silă de guvernul de la Belgrad, pe care îl văd ca pe un succesor al autorităţilor care i-au înrolat în anii ’90.

„Am fost respinşi de toată lumea. De familiile noastre, de vecini, de colegii noştri, şi –  cel mai grav – de ţara noastră”, afirmă Mile Milosevic, preşedintele SVS, cea mai mare organizaţie a veteranilor din Serbia.

SVS se luptă cu guvernul sârb pentru salariile neplătite. Disputa datează de pe vremea conflictului din Kosovo din 1999, care s-a sfârşit prin intervenţia NATO.

Cauza a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg – o bătaie de joc în opinia lui Milosevic, care a asistat la audieri.

„Am văzut 17 judecători din 17 ţări europene, aproape toate membre ale pactului NATO. Ne-au bombardat, iar acum trebuie să le cerem să ne apere de propria noastră ţară”, spune el bătând cu pumnul în masă. „Doamne, e curată nebunie!”

Înrolarea

Înainte de 1999, regimul de la Belgrad nu a admis că sângeroasele conflictele din Balcani ar fi fost războaie. Cu toate acestea, a oferit ajutor militar, fonduri şi trupe comunităţilor sârbeşti care luptau în Croaţia şi Bosnia.

Refuzul oficial de a recunoaşte implicarea directă în conflicte complică încercările veteranilor sârbi de a-şi cere astăzi mai multe drepturi. „Parcă au vrut să complice problema veteranilor chiar de la începutul războiului”, spune Milan Zivic, un fost soldat care locuieşte acum în oraşul Backa Palanka. Zivic ne-a declarat că a fost chemat pe front, în timp ce ştampila de pe livretul lui militar arăta că a participat la „aplicaţii militare”. Ştampila reprezintă dovada activităţii lui ca soldat şi astfel dreptul lui de a obţine beneficii este afectat.

După o scurtă perioadă pe front, Zivic şi camarazii lui au protestat. Drept urmare, fiecare a obţinut o ştampilă suplimentară care atestă că au participat la război.

Potrivit lui Predrag Ivanovic, preşedinte al unei asociaţii a invalizilor şi veteranilor de război, mulţi foşti soldaţi nu pot dovedi că au fost răniţi în luptă, pentru că pe livretul lor nu apare ştampila care dovedeşte că au fost la război. Ministrul sârb al Apărării nu a răspuns la invitaţia adresată de BIRN de a comenta prezenţa ştampilelor incorecte din livretele militare.

Nu întotdeauna sârbii din Croaţia şi Bosnia au intrat în luptă la chemarea statului. Adesea, îndemnul la luptă a venit din partea unor figuri influente pe plan local, sub ameninţarea represaliilor.

„Nu mă interesa războiul. Care război? De ce? Dar m-au obligat”, spune Milakara, veteran care acum locuieşte la Novi Sad. El ne-a descris un anunţ public făcut în Glina, oraşul lui natal, actualmente parte din Croaţia.

„Un fel de Rambo, cu o mitralieră într-o mână, şi cu capul înfăşurat într-o eşarfă cu cranii de piraţi, se urcase pe un vehicul militar”, spune el. „El le-a cerut tuturor bărbaţilor între 17 şi 77 de ani să vină într-un anume loc, la o anume dată. Cei care refuzau, urmau să fie împuşcaţi pe loc. Uite aşa. Cine ar fi îndrăznit să se opună?”

Măsuri defensive

După cum sugerează unii analişti, Belgradul nu răspunde cererilor veteranilor pentru că astfel ar recunoaşte că poartă responsabilitatea războaielor.

La Curtea Internaţională de la Haga, Croaţia şi Bosnia au cerut daune Serbiei, susţinând că statul însuşi – şi nu neapărat conducătorii – poartă responsabilitatea pentru atrocităţile de pe teritoriile lor.

Disputa cu Croaţia nu s-a rezolvat. Apărarea Serbiei în acest caz aduce ca argument faptul că statul – în forma actuală –  nu exista în anii 90, şi prin urmare nu poate fi judecat ca stat, în prezent. În teorie, acest argument s-ar putea invoca şi în cazul cererilor veteranilor de a obţine pensie.

În cazul Bosniei, soluţionat în 2007, judecătorii au ajuns la concluzia că Serbia nu este direct răspunzătoare de genocid, deşi ar fi putut face mai mult pentru a-l împiedica.

În timpul procesului, avocaţii apărării bosniace au susţinut că Serbia este vinovată întrucât banii sârbeşti au ajuns la luptătorii de pe teritoriul său. Totuşi, judecătorii nu au considerat că acest argument demonstrează vinovăţia statului însuşi.

Respingerea argumentului invocat de bosniaci ar putea permite Serbiei să-şi plătească veteranii, fără a-şi recunoaşte neapărat responsabilitatea în cazul războaielor, susţine Phon vand den Biesen, avocat olandez din echipa bosniacă. La urma urmelor, dacă faptul că luptătorii au fost plătiţi în timpul războiului nu reprezintă o dovadă a vinovaţiei statului, de ce să reprezinte o astfel de dovadă pensiile veteranilor?, a declarat el pentru BIRN.

Guvernul sârb nu a răspuns invitaţiei lansate de BIRN de a comenta afirmaţia potrivit căreia prin refuzul de a da curs cererilor veteranilor încearcă să nege rolul direct avut în războaiele din Balcani.

Un avocat care i-a apărat pe liderii sârbi de acuzaţiile de crime de război, a declarat, sub condiţia anonimatului, că dorinţa Belgradului de a intra în Uniunea Europeană ar putea să-i influenţeze politica faţă de veterani.

O înţelegere cu foştii soldaţi nu ar fi bine văzută în capitalele occidentale, care ar putea interpreta gestul ca pe o concesie făcută naţionaliştilor şi ca pe o acceptare tacită a implicării în războaiele balcanice. Probabil că statului îi este mai simplu să-i ignore pe veterani decât să explice de ce îi plăteşte.

„Guvernul sârb este preocupat mai mult de modul în care este perceput, decât de problema juridică” declară avocatul.

Cinstiţi de lege

Motivele pentru care Belgradul îi marginalizează pe soldaţi se pot baza însă şi pe un calcul politic. Pur şi simplu, regimul de la Belgrad se comportă aşa pentru că îşi permite.

Spre deosebire de camarazii lor din Croaţia, veteranii sârbi nu prea se bucură de simpatie publică. Politicienii amână rezolvarea pretenţiilor pe care aceştia le au de la bugetul public, fără să le fie teamă de vreun protest.

Au existat cel puţin trei proiecte de lege care acordau veteranilor mai multe drepturi. Niciunul nu a fost ratificat.

O tentativă a SVS bazată pe modelul croat a fost înaintată parlamentului, dar lucrurile s-au oprit aici.

Un alt proiect – realizat de Sasa Dujovic, liderul minusculului partid politic al veteranilor, apropiat de socialiştii aflaţi la guvernare – aşteaptă şi el să fie supus atenţiei Parlamentului.

„Am fost asigurat că iniţiativa va fi trecută pe agenda în octombrie”, a declarat Dujovic pentru BIRN. „Dar nu ştiu dacă şi când va intra în vigoare.”

Secretarul de stat Negovan Stankovic, cea mai înaltă autoritate direct responsabilă de situaţia veteranilor, declară că un consiliu guvernamental a produs un al treilea proiect legislativ ce ar putea fi gata pentru a fi supus aprobării Parlamentului până la sfârşitul anului.

Dacă foştii soldaţi ai Serbiei se află într-o situaţie fără ieşire din punct de vedere legal, camarazii lor croaţi şi-au asigurat deja un loc în istoria ţării lor.

„Numele lor vor trăi pentru totdeauna. Vrem să-i cinstim pe aceşti oameni în mod deosebit” declară Predrag Matic, ministrul croat pentru problemele veteranilor.

Matic subliniază necesitatea unei legi cuprinzătoare care să reglementeze relaţia veteranilor cu statul, ceea ce nu există în Serbia.

„Este importantă definiţia care stabileşte cine poate fi veteran de război, protejându-i astfel pe cei care au participat la război, dar şi pe soţiile şi copiii lor”, a declarat el pentru BIRN. „În cele din urmă asta înseamnă să rezolvi problemele de sănătate, sociale şi economice cu care aceşti oameni se confruntă după război”.

Veteranii croaţi se bucură de tratament preferenţial când vine vorba de locuinţă, educaţie sau loc de muncă din sistemul public. Invalizii primesc o îndemnizaţie lunară de 800 de euro.

La pensionare, statul le mai dă veteranilor o pensie minimă lunară de 260 de euro. Suma se apropie de pensia medie obişnuită a croaţilor – dar este important că această pensie este garantată.

Serbia nu oferă nicio pensie minimă celor mai mulţi dintre veteranii săi, cu excepţia celor care au fost răniţi sau care au luptat în calitate de soldaţi profesionişti.

„Mai bine aş fi fost rănit, măcar acum aş avea un venit”, ne spune Vania, înrolat voluntar la vârsta de 19 ani. A luptat în trupele paramilitare sârbe din Croaţia şi Bosnia şi acum cerşeşte în Backa Palanka. Afectat de tremurul mâinilor şi lipsit de orice mijloace, ne-a rugat să nu-i dăm numele.

* * *

O după amiază printre veterani

Membri ai unei asociaţii a veteranilor s-au întâlnit la Belgrad pentru a comemora Bătălia de la Kosovo Polje (1389). La eveniment m-a abordat un bătrân veteran, cu o sticlă de băutură în mână. „Eşti poet?” m-a întrebat el. I se părea că semăn cu Vojislav Ilic, poetul sârb din secolul al XIX-lea. „Nu”, i-am răspuns. „Sunt jurnalist.” „O, ce frumos!” mi-a spus. „Ştii, eu sunt poet. Pot să-ţi recit poezia mea preferată? „Am dat din cap afirmativ. Şi-a îndreptat privirea spre cer şi a început primul vers: „M-aş întoarce iarăşi în Kosovo….”

A trebuit să-l abandonez poetul în toiul recitării, când un preot a început să vorbească celor adunaţi. Mai târziu, poetul a venit lîngă mine, în faţa unui monument dedicat camarazilor săi căzuţi în luptă. L-am întrebat daca avea poezii despre războiul din anii nouăzeci. A părut că nu aude întrebarea mea. „Ascultă tinere, chiar că semeni cu Vojislav Ilici“. S-a întors către monument. „Îi vezi pe ăştia? Sunt patrioţi mai mari ca mine – au murit în război”.

A reînceput să recite. „M-aş întoarce iarăşi în Kosovo….” Abia începuse, că preşedintele asociaţiei veteranilor m-a chemat pentru un interviu. Iar l-am lăsat pe poet singur, cu sticla de băutură. În drum spre ieşire, m-a strigat. Şedea pe o piatră şi arăta rău. „Aşadar eşti jurnalist”, a spus el având pe chip o expresie de copil. „În articolul tău o să fie loc şi pentru poezia mea? ”. Nu i-am răspuns. M-a privit în ochi şi a luat-o de la capăt: „M-aş întoarce iarăşi în Kosovo…”

Înfrângere şi negare în Franţa

În 1954, gherilele algeriene au început lupta armată pentru eliberarea de sub regimul colonial francez. Franţa a răspuns printr-o masivă campanie militară. O jumătate de million de oameni au fost ucişi şi cam două milioane au fost dizlocaţi înainte ca, în cele din urmă, Algeria să-şi proclame independenţa în 1962.

Conflictul a polarizat societatea franceză, iar înfrângerea a fost văzută ca o umilinţă naţională. Zeci de ani mai târziu, Franţa se referea la intervenţia sa în Algeria ca la „o operaţiune de menţinere a legii şi ordinii”.

În cele din urmă, în 1999, Parlamentul de la Paris a recunoscut că intervenţia din Algeria a fost, de fapt, un război. Această recunoaştere a fost considerată o victorie morală pentru cei un million şi jumătate de veterani francezi care luptau pentru recunoaşterea statutului lor. „Oricine poate dovedi că a fost pe front are toate drepturile”, spune Jean Raymond, un fost soldat care lucrează acum pentru o organizaţie a veteranilor de la Paris.

Mirko Rudic este jurnalist la Belgrad. Acest articol – editat de  Neil Arun –  a fost realizat în cadrul programului  Balkan Fellowship for Journalistic Excellence, iniţiat de Robert Bosch Stiftung şi ERSTE Foundation, în colaborare cu Balkan Investigative Reporting Network.