532: Împăratul bizantin Iustinian I ordonă construirea unei noi bazilici creştin-ortodoxe în Constantinopole, Hagia Sofia
1271: Prima menţiune documentară a oraşului Braşov
1455: Data tradiţională la care se consideră că a fost publicată Biblia Gutenberg, prima lucrare occidentală tiparită cu ajutorul unei maşini tipografice
1633: Matei Basarab este recunoscut domnitor al Ţării Româneşti de către Poartă
1820: Conspiraţia din Strada Cato – este descoperit un complot ce viza asasinarea tuturor miniştrilor britanici
1836: Începe Bătălia de la Alamo ce a avut loc la San Antonio, Texas
1869: Este întemeiat “Partidul Naţional al Românilor” din Transilvania, sub conducerea lui Ilie Măcelar
1893: Patentarea motorului Diesel, o descoperire a inginerului german Rudolf Diesel
1898: Romancierul francez Émile Zola este găsit vinovat de calomnie şi condamnat la închisoare, pentru că a scris celebra scrisoare J’accuse, în care acuza guvernul francez de faptul că l-a încarcerat fără temei pe căpitanul Alfred Dreyfus
„Afacerea Dreyfus”, care a zguduit Franţa la sfârşitul secolului XIX, a început în septembrie 1894, atunci când autorităţile franceze au interceptat o scrisoare a căpitanului francez de origine evreiască Alfred Dreyfus în urma căruia l-au acuzat pe cel din urmă de spionaj în favoarea Germaniei, prin transmiterea unor documente franceze clasificate de natură militară Ambasadei nemţesti de la Paris.
„Procesului secolului”, după cum notează Yaakov Astor într-un articol dedicat afacerii Dreyfus şi preluat pe siteul jewishhistory.org, a avut un răsunet imens în epocă, corespondenţi străini din toată lumea asistând la procesul lui Dreyfus.
Cel din urmă a fost condamnat în baza unui dosar „fabricat”, unul dintre autori fiind chiar cel ce ulterior va fi indicat de noul şef al spionajului francez drept adevăratul trădător, maiorul Ferdinand Esterhazy, dosar pus la dispozitia judecătorilor de locotenent-colonelul Hubert-Joseph Henry, la ordinele Generalului Mercier, după cum notează un articol dedicat afacerii Dreyfus de pe siteul Universităţii Georgetown din SUA.
Scandalul venea în contextul în care, la douăzeci de ani dupa înfrângerea dezastruosa de la Sedan, încercuirea Parisului şi capitularea lui Napoleon III, publicul francez şi reprezentanţii guvernului căutau încă un vinovat, fiind convinşi de existenţa unor spioni care au furnizat nemţilor planurile militare franceze.
Dreyfuss este găsit vinovat de trădare şi încarcerat în aprilie 1895 pe Insula Diavolului (Devil’s Island) din Guyanna Franceză. Eforturile depuse de familia sa (în special soţia şi fratele acestuia) pentru a-i demonstra nevinovăţia şi a determina rejudecarea procesului au determinat izbucnirea unui scandal imens, împărţind – printre altele – intelectualitatea franceză în două tabere.
Cercetările ulterioare – inclusiv interceptarea unei scrisori trimise de Ambasada germană la Paris şi care indicau pe Maiorul Esterhazy drept furnizorul informaţiilor confidenţiale – au relevat faptul că un altul membru al armatei franceze trădase, dar rezultatele au fost muşamalizate şi Dreyfuss a petrecut în inchisoare mai mult de un deceniu, înainte de a fi exonerat de toate acuzaţiile.
Esterhazy va fi ulterior adus în fata Curţii Marţiale şi achitat de toate acuzaţiile în ianuarie 1898, în vreme ce colonelul Picquart, noul şef al spionajului francez, un anti-semit cunoscut (conform jewishvirtuallibrary.org) şi cel care se ocupase ulterior de investigaţie (după încarcerarea lui Dreyfus), descoperind şi dovezile ce îl incriminau pe Esterhazy şi îl disculpau în acelaşi timp pe căpitanul Alfred Dreyfus, a fost arestat în aceeaşi perioadă pentru că ar fi facut publice secrete militare.
Printre intelectualii de frunte ai Franţei care deveniseră acum din ce în ce mai convinşi de eroarea judiciară, exprimându-şi public părerea, se aflau Marcel Prevost, Anatole France, George Clemenceau şi Emile Zola. Opinia publică, într-o perioadă în care antisemitismul era larg răspândit în Franţa, era şi ea împărţită, existând mulţi susţinători ai căpitanului Dreyfus, nu datorită originii sale ci a modului în care fusese instrumentat cazul.
În acest context, scrisoarea lui Emile Zola, publicată pe 18 ianuarie 1898 în ziarul parizian L’Aurore (ce fusese fondat cu doar trei luni înainte) şi care făcea parte dintr-o serie de articole pe marginea cazului Dreyfus venea după ce ziarul Le Figaro refuzase să mai publice materialele lui Zola referitoare la acest subiect, în urma reacţiei ostile a abonaţilor săi.
Scrisoarea de 4000 de caractere şi intitulată „J’Accuse” (Acuz) era adresată preşedintelui Felix Fauré, care, după cum recunoştea însuşi Zola, nu avea prerogative constituţionale care să îi permită să intervină direct în poveste.
În esenţă, Zola expunea în rezumat povestea şi cercetările ce conduseseră la judecarea şi condamnarea lui Dreyfus, spunând în acelaşi timp despre colonelul Piquart că şi-a făcut datoria „ca un om cinstit”, conform traducerii disponibile pe siteul museeabsinthe.com.
Scrisoarea se încheie cu o serie de acuzaţii explicite la adresa funcţionarilor celei de-a Treia Republici Franceze (n.r. nume dat regimului politic din Franţa în perioada 1870-1940), el nominalizandu-i pe: Locotentent-Colonelul du Paty de Clam de a fi „diabolicul creator” – în necunoştinţă de cauză, după cum „prefer să cred”, scrie Zola – al erorii judiciare şi al apărării acesteia în ultimele zile (n.r. scrisoarea sa vine la doar câteva zile după achitarea lui Esterhazy şi arestarea colonelului Picquart), pe generalul Mercier de complicitate, pe generalul de Pellieux şi pe maiorul Ravary de „cercetare frauduloasă”, pe cei trei grafologi care redactaseră rapoarte „înşelătoare şi mincinoase”, asta în afară de cazul, mai notează Zola în care „o examinare medicală relevă că suferă de o boală care le afectează vederea şi judecata”. De asemenea, Zola îi acuză pe ofiţerii de la Biroul de Război de a fi utilizat presa (în special publicaţiile L’Eclair şi L’Echo de Paris) pentru a duce „o abominabilă campanie de inducere în eroare a opiniei publice şi de acoperire a propriilor greşeli”.
Într-unul din paragrafele finale ale scrisorii, Emile Zola recunoaşte faptul că, publicând-o, îşi asumă răspunderea de a fi acuzat de calomnie în conformitate cu articolele 30 şi 31 dintr-o lege aparută în 1891 asupra libertăţii presei, menţionând că îşi asumă acest risc în mod voluntar.
Scopul scrisorii sale, mai menţionează el, nu este de a-i denigra pe cei implicaţi (n.r. în afacerea Dreyfus), pe care de altfel nici nu îi cunoaşte personal, ci reprezintă un „mijloc radical de a grăbi explozia adevărului şi a justiţiei”.
„Nu am decât o singură pasiune, de a căuta lumina, în numele umanităţii ce a suferit atât şi are dreptul la fericire. Protestul meu pătimaş nu este altceva decât strigătul propriului suflet. Să îndrăznească, deci, să mă aducă în sala de tribunal şi sa ma investigheze la lumina zilei! Aştept.”
Emile Zola va fi acuzat, într-adevăr, după cum se temea, de calomnie şi, cu un scor strâns de 7 la 5, condamnat la pedeapsa maximă de un an de închisoare şi la o amendă de 3000 de franci francezi, pe 23 februarie 1898.
Cronologia pe care o furnizează articolul de pe siteul Universităţii Georgetown notează sec următoarele evenimente. În aprilie 1898, acceptând cererea avocaţilor scriitorului ce invocau nerespectarea unor chestiuni tehnice, Curtea de Apel franceză anulează verdictul din 23 februarie şi dispune un nou proces.
În iulie acelaşi an, Zola este condamnat într-un nou proces de calomnie, intentat de data aceasta de cei trei experţi grafologi pe care îi acuzase în celebra scrisoare din ianuarie 1898, fiind condamnat la 2 săptămâni de închisoare cu suspendare, o amendă de 2000 de franci, precum şi câte 5000 de franci daune civile fiecăruia dintre cei trei.
Tot în iulie (pe 18) se judecă şi cel de-al doilea proces de calomnie, legat strict de scrisoarea din L’Aurore, sentinţa fiind acum de un an de închisoare şi o amendă de 2000 de franci. Scriitorul fugise între timp în Anglia de teama represaliilor şi în contextul atitudinii ostile a publicului, chiar dacă mulţi îl priveau ca pe un erou. Ziarele vremii au publicat numeroase caricaturi, din care una, intitulată „Alegorie-Afacerea Dreyfus”, reprezenta figura caricaturizată a scriitorului, din spatele ei ivindu-se imaginea unui evreu rânjind şi cu nasul mare.
Pe 26 iulie, scriitorului îi este retrasă Legiunea de Onoare, pe 10 august este înăsprită pedeapsa iniţială din procesul de calomnie intentat de cei trei grafologi, adică o lună de închisoare, amenda de 2000 de franci şi câte 10000 de franci daune civile celor trei.
Între timp, maiorul Henry îşi mărturiseşte vina şi falsificarea dosarului ce dusese la condamnarea lui Dreyfus şi este încarcerat într-o închisoare militară (august 1898) unde se va sinucide tăindu-şi venele, în vreme ce Eterhazy, celălalt actor principal al afacerii Dreyfus fuge în Belgia, apoi în Anglia.
În octombrie 1898 lucrurile lui Emile Zola sunt vândute într-o licitaţie publică (în absenţa acestuia, fugit în Anglia), în vederea recuperării sumei datorate conform sentinţei din procesul din 10 august (suma echivalentă astăzi cu peste 300 de mii de dolari) şi în aceeaşi lună au loc violente demonstraţii antisemite în Paris.
Aproape un an mai târziu, Emile Zola revine în Franţa pentru a contesta sentinţa şi în aceeaşi lună (iunie 1899), Dreyfus părăseşte închisoarea din Guyanna Franceză pentru a fi ulterior încarcerat în Franţa, după ce îi fusese aprobată cererea pentru rejudecarea procesului. Pe 14 august, avocatul lui Dreyfus este împuşcat de un fanatic antisemit, fiind grav rănit.
Pe 9 septembrie, Curtea Marţială îl găseşte din nou vinovat pe Dreyfus şi îl condamnă la zece ani de închisoare, iar pe 19 septembrie, în ciuda sfaturilor simpatizanţilor săi, căpitanul Dreyfus acceptă graţierea acordată de preşedintele francez de la acea vreme, preferând apoi să nu beneficieze de noua lege a amnistiei dedicată tuturor cazurilor implicate în „Afacerea Dreyfus” şi aprobată de Senatul francez în decembrie 1900, incluzând prin urmare şi procesele în care fusese acuzat de calomnie Emile Zola. Într-un act final al acestei poveşti ce a zguduit Franţa pentru mai bine de un deceniu, Căpitanului Alfred Dreyfus îi este recunoscută nevinovăţia şi primeşte în 1906 Legiunea de Onoare în grad de Cavaler, în aceeaşi curte a Şcolii Militare unde fusese degradat cu unsprezece ani înainte, după prima sa condamnare.
Autorul scrisorii „J’Accuse” nu a mai apucat să vadă finalul acestei saga judiciare în care s-a văzut târât de bună-voie şi din dorinţa „de a căuta lumina”, Emile Zola murind pe 29 septembrie 1902 în urma unei intoxicaţii cu monoxid de carbon în locuinţa sa.
1903: Cuba închiriaza pe termen nelimitat Statelor Unite Golful Guantánamo.
1918: A luat fiinţă Armata Roşie. Ziua apărătorilor patriei în Rusia
Comuniştii nu aveau nevoie de persoane care să gândească, să evalueze şi să simtă, eventual să revendice. Ei aveau nevoie doar de mase, cât mai largi, cât mai nivelate, de oameni fără chip şi fără voce. Mai nou, aflăm că voiau şi oameni fără creier. La propriu.
Cotidianul rus Moskovki Komsomoleţ a publicat fragmente din rapoartele NKVD-ului (predecesorul KGB-ului) ce dovedesc că în anii ’20 Stalin a ordonat savanţilor sovietici să creeze o nouă rasă de supersoldaţi mutanţi: “Vreau un om nou, invincibil – a cerut Stalin, insensibil la durere, rezistent şi indiferent faţă de calitatea hranei”. În 1926, Biroul Politic al Partidului Comunist i-a cerut în mod oficial Academiei Sovietice de Ştiinţe să creeze “o maşină vie de luptă”, ceva în genul clonelor din Războiul Stelelor.
Primul război mondial şi războiul civil măcinaseră Armata rusă (ulterior Roşie) şi nu exista suficientă forţă de muncă pentru planurile de inginerie socială ale comuniştilor. Uniunea Sovietică era pe cale să declanşeze primul Plan Cincinal de industrializare forţată şi forţa de muncă era puţină şi năzuroasă.
„Proiectul” i-a fost încredinţat lui Ilia Ivanov, un biolog care reuşise să facă cu caii de curse ceea ce făcea Miciurin cu plantele. Rezultatul trebuia să fie acelaşi – crearea de legume. În cazul lui Ivanov, de legume umane.
Ivanov s-a gândit că cel mai bun mod de a obţine noul om sovietic rezistent şi idiot era să încrucişeze oameni cu primate. Zis şi făcut. Cum pe vremea aceea nu se ştia nimic despre genom şi ADN, Ivanov s-a apucat să insemineze femele de cimpanzeu şi gorile cu spermă umană şi s-a dus în Africa unde a inseminat femei, care nu aveau nici cea mai mica idee ce li se întâmplă, cu spermă animală. … citeşte mai departe.
FOTO INEDIT: Cum arata viata de zi cu zi a SOLDATILOR RUSI
FOTO COLOR: Cum a luptat Armata Rosie în cel de-al Doilea Razboi Mondial
Cele mai puternice ARMATE din lume. Vezi ce diferente exista intre SUA, Rusia si China
1919: Este fondat Partidul Fascist de către Benito Mussolini (Il Duce), devenit în 1922 premier al Italiei; din această poziţie politică, Mussolini a trecut treptat către un regim dictatorial, impunând participarea Italiei, în cel de-al doilea război mondial, alături de Germania.
1929: Încep şi în România concursurile de frumuseţe, prin declararea Magdei Demetrescu drept „Miss România 1929″
1934: Leopold al III-lea este încoronat rege al Belgiei în urma morţii tatălui său, regele Albert I, într-un accident în timp ce făcea alpinism. Leopold a abdicat în 1951
1927: Prima descriere scrisă a principiului incertitudinii, într-o scrisoare adresată de fizicianul teoretician german Werner Heisenberg colegului său fizician Wolfgang Pauli
1941: Plutoniul este izolat pentru prima oară în laborator de Dr. Glenn T. Seaborg
1942: Cel de-al Doilea Război Mondial – submarinele japoneze trimit tiruri de artilerie asupra coastei californiene, în apropiere de Santa Barbara
1945: Cel de-al Doilea Război Mondial – în timpul bătăliei de la Iwo Jima, un grup de soldaţi din Marina Americană ajunge în vârful Muntelui Suribachi şi sunt fotografiaţi în timp ce înalţă steagul Statelor Unite pe cel mai înalt vârf al insulei
1949: Decret privind aprobarea statutului organizării şi funcţionării Bisericii Ortodoxe Române
1954: Are loc prima vaccinare în masă a copiilor împotriva poliomielitei cu vaccinul Salk, la Pittsburg, SUA
1980: Liderul iranian, ayatollahul Ruhollah Khomeini afirmă public faptul că parlamentul iranian va decide soarta ostaticilor americani de la Ambasada SUA – episod din cadrul crizei celor 52 de ostatici americani reţinuţi în Iran pentru 444 de zile
Citiţi aici mai multe despre povestea celor şase americani care au reuşit să fugă din Iran cu ajutorul canadienilor, la câteva luni după ocuparea Ambasadei SUA din Teheran de studenţii militanţi islamici, în noiembrie 1979.
1992: Crin Halaicu este ales primarul municipiului Bucureşti
1993: Explozie devastatoare la Complexul comercial din New York, „World Trade Center”, cartierul Manhatan. S-a soldat cu 6 morţi şi peste 1.000 de răniţi.
1997: Un incendiu de mici proporţii s-a declanşat la staţia spaţială rusă, Mir
2008: Naţionala de handbal feminin a Norvegiei a câştigat, pentru prima dată în istoria sa, finala Jocurilor Olimpice, în faţa campioanei mondiale Rusia, de care a dispus cu scorul de 34-27 (18-13)
NAŞTERI CELEBRE
1443: Matei Corvin, rege al Ungariei şi Croaţiei (d. 1490)
Domnia lui Matia Corvin (sau Matei Corvin) este considerată una din cele mai înfloritoare perioade ale Ungariei Mari. Puţini ştiu însă că Matia era pasionat în copilărie de lectură. Vorbea fluent româna, maghiară, germană, cehă, croată, slovacă, italiană şi latină, pe lângă alte limbi slave.
La curtea regelui clujean, de la Buda, Matia a pus bazele unei biblioteci ce a depăşit-o în acea vreme pe cea a Vaticanului. Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecţie europeană de cronici istorice şi lucrări filosofice şi ştiinţifice din secolul al XV-lea.
Ea număra peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valora mai mult de 1.000 florini de aur. Matia este fondatorul Universităţii din Bratislava, capitala Slovaciei, a finanţat operele câtorva dintre marii autori umanişti.
De asemenea, el i-a adus la curtea sa din Buda pe câţiva dintre cei mai mari astrologi ai epocii, între care faimosul Regiomontanus. „Acest patronaj generos a avut însă costurile lui. Cheltuielile curţii regale ale lui Matia au ajuns de două ori mai mari decât încasările, şi, pentru a le putea susţine, Matia a contractat împrumuturi la băncile italiene. Urmaşii săi au fost nevoiţi să plătească aceste datorii, fapt care a adus Ungaria în pragul falimentului”, a spus istoricul Tudor Sălăgean …citeşte mai departe.
Biserica în care a fost botezat Matei Corvin va fi restaurată
Casa în care s-a născut cel mai mare rege al Ungariei
Matei Corvinul, în apărarea românilor
Matia Corvin, repus in drepturile istorice
Castelul Huniade, in reparatii capitale
1685: Georg Friedrich Händel, compozitor, organist, violonist german (d. 1759)
Water Music – fragment (Suita Nr. 1)
Hallelujah Chorus
1883: Karl Jaspers, filosof german (d. 1969)
1887: Oskar Lindberg, compozitor suedez (d. 1955)
1888: Mihail Săulescu, poet român (d. 1916)
1889: Victor Fleming, regizor american (d. 1949)
1929: Alexei al II-lea, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse (d. 2008)
1929: Péter Ábel, scriitor, jurnalist, critic şi istoric de cinema maghiar (d. 1992)
1932: Constantin Rădulescu, speolog român (d. 2002)
1944: Oleg Ivanovici Iankovski, actor rus de teatru şi film (d. 2009)
1954: Viktor Iuşcenko, politician ucrainean
DECESE CELEBRE
1766: Stanislaw Leszczynski, rege al Poloniei (n. 1677)
1792: Sir Joshua Reynolds, pictor englez (n. 1723)
1821: John Keats, poet englez (n. 1795)
1848: John Quincy Adams, al 6-lea preşedinte al SUA (n. 1767)
1855: Carl Friedrich Gauss, matematician, astronom, fizician german (n. 1777)
1918: Adolphus Frederic al VI-lea, Mare Duce de Mecklenburg, ultimul monarh de Mecklenburg-Strelitz (n. 1882) (suicid)
1931: Nelly Melba, soprană australiană (n. 1861)
1955: Paul Claudel, poet, dramaturg şi eseist francez (n. 1868)
1965: Stan Laurel (Arthur Stanley Jefferson), actor american, cunoscut în România din cuplul Stan şi Bran (n. 1890)
1999: George Grigoriu, compozitor (n. 1927)
2000: Ofra Haza, cântăreaţă de muzică pop israeliană (n. 1957)
Născută pe 19 noiembrie 1957, într-o familie de evrei Yemeniţi, Bat-Sheva Ofra Haza a devenit una dintre cele mai cunoscute cântăreţe din Orientul Mijlociu, melodiile sale fiind gustate atât de conaţionali, cât şi de arabi. Talentul i-a fost descoperit de managerul unei trupe de teatru în care a jucat de la 12 ani, Bezalel Aloni, după ce anterior cântase în coruri şcolare şi în corul Menashe Lev.
La 16 ani, în timpul războiului de Yom Kippur, a jucat şi cântat, împreună cu trupa, în faţa soldaţilor din Peninsula Sinai. Atunci i-a fost înregistrată şi prima melordie, intitulată „Dor”. Cariera ei a cunoscut un succes rapid şi fulminant.
La 17 ani câştiga locul al doilea la un festival de muzică orientală. La 19 ani era numită deja Madonna estului de presa muzicală din regiune. Bezalel Aloni a renunţat la conducerea trupei de teatru pentru a deveni primul impresar al artistei, alături de care a mers într-un turneu în Statele Unite.
În 1976, Ofra Haza şi-a început serviciul militar (în Israel şi femeile merg la armată), mai întâi la o formaţie muzicală militară, ulterior ca funcţionar la o unitate de tanchişti.
După un an de armată, revine în activitatea concertistică, întâi în formaţia „Shokolad, Menta, Mastik”, apoi ca solistă. S-a clasat apoi pe locul al doilea la Eurovision, cu melodia „Hay” şi a decis sa scoată un album cu cântece inspirate de tradiţia Yemenită, intitulat Shirey Teiman – de aici a început şi succesul internaţional.
L-a refuzat pe Michael Jackson , dar a cântat alături de Iggy Pop, Paul Anka, Paula Abdul şi Goran Bregović.
În 2000, fanii din întreaga lume aflau şocaţi că Ofra Haza suferă de SIDA şi că a fost internată în stare gravă la un spital din Israel. La câteva săptămâni, cântăreaţa a şi murit din pricina cumplitei boli, deschizând şirula a numeroase speculaţii şi controverse cu privire la viaţa sa sentimentală.
Părinţii artistei l-au acuzat pe fostul ei soţ, omul de afaceri Doron Ashkenazi, descris ca un afemeiat, că ar fi îmbolnăvit-o pe Ofra Haza. Pe deasupra, Betzalel Aloni, impresarul artistei, declara într-un interviu că, în cursul tututor anilor în care i-a fost manager, Ofra Haza nu a întreţinut relaţii intime cu nici un bărbat.
Până la urmă, o anchetă a autorităţilor, bazată pe concluzii ştiinţifice, a stabilit că, într-adevăr, Ofra Haza fusese infectată de cel cu care se căsătorise în 1997, Doron Ashkenazi.
Im Ni’Alu
Galbi
Kaddish
SĂRBĂTORI
Brunei: Ziua Naţională
Guyana: Ziua republicii (1970)
Rusia şi Comunitatea Statelor Independente: Ziua apărătorilor patriei
