Profesorul George Emil Palade (1912 – 2008) a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii Bucureşti, în 1940 obţinând şi titlul de doctor. În anii răboiului a servit în Corpul Medical al Armatei Române şi în 1946 emigrează în Statele Unite priind un post la Institutul Rockefeller de Cercetări Medicale din New York. Cea mai prestigioasă realizare a sa este descoperirea ribozomilor prin tehnici de microscopie electronică. Pentru această descoperire, profesorul Palade a fost distins, împreună cu Albert Claude şi Christian de Duve, cu Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în 1974.
Dialogul de mai jos a avut loc în februarie 2002, în biroul profesorului de la Şcoala de Medicină a Universităţii California din San Diego, unde a fost decan. Interviul a fost realizat de Tudor I. Oprea, cercetător la Universitatea New Mexico din Statele Unite, şi publicat de Ad Astra. Anii studenţiei, viitorul tinerilor cercetători români, elitele, calea reuşitei în cercetare ştiinţifică, motivele emigrării sale sau întâlnirea cu soţii Ceauşescu şi Ion Iliescu au fost câteva din temele abordate în interviu de savantul român.
Abordaţi temele de cercetare folosind tehnologii convergente
Tudor I. Oprea: Domnule profesor, dacă ar fi să priviţi înapoi la cele şase decenii de activitate ştiinţifică, ce sfaturi aţi avea pentru tinerii cercetători?
George E. Palade: Le-aş spune să aleagă teme de cercetare cu semnificaţie deosebită. Probleme care să deschidă noi perspective şi noi căi de abordare ale fenomenelor analizate. Să gândească întotdeauna pe termen lung şi să nu meargă pe căi înfundate.
Cum pot fi alese problemele cu semnificaţie deosebită?
De departe, această decizie este cea mai importantă din cariera unui om de ştiinţă. Ar trebui să alegeţi, aşadar, teme de cercetare ale căror soluţii să conducă la noi teme de cercetare evitând astfel „căile înfundate”.
Cum pot fi abordate asemenea teme de cercetare?
Odată identificată o problemă care este în acelaşi timp interesantă şi neexplicată încă, trebuie să vă alegeţi modalităţile de abordare, dar fără a vă limita la o anumită tehnică sau metodă. Ceea ce contează este rezolvarea problemei, nu aplicarea unei tehnici anume. De câte ori aveţi ocazia, folosiţi toate tehnologiile aflate la îndemână, chiar dacă au la bază principii diferite, pentru a ataca problema în mod convergent. Urmăriţi funcţiile diferitelor structuri pe măsură ce acestea sunt descoperite şi caracterizate.
Evident, există situaţii în care o singură tehnologie poate acoperi informaţiile necesare pentru rezolvarea problemei. Cristalografia cu raze X în ştiinţele biomedicale este un astfel de exemplu. Aplicarea în mod convergent a diferitelor tehnici de cercetare este, de fapt, una dintre trăsăturile majore ale problemelor cu semnificaţie deosebită în biologie şi medicină.
Morfologia, microscopia la cea mai înaltă rezoluţie, studiile structurale bazate pe difracţia cu raze X sunt combinate cu informaţii pertinente din biochimie pentru a ne oferi o perspectivă a modului în care aceste descoperiri sunt relevante pentru problemele de interes actual în biologie.
Se poate vorbi despre un efort real de integrare a descoperirilor ştiinţifice?
Eforturile de integrare sunt o trăsătură caracteristică a celor mai importante descoperiri din ultimele decenii. Acestea ilustrează de fapt modul în care aplicarea convergentă a diverselor tehnologii a fost posibilă, prin munca în echipă.
Cum se împacă munca în echipă cu problema relaţiilor interumane? Din experienţa mea, cel mai adesea contează chimia interpersonală, atunci când se formează o echipă.
Oamenii apreciază rezultatele concrete şi pe cei care sunt cu picioarele pe pământ. Dacă sunt cu adevărat interesaţi, vor reacţiona cu entuziasm la noile teorii cu caracter general care încearcă să explice fenomenele în cauză. În schimb, nu vor avea reacţii favorabile la ceea ce ei consideră chestiuni de interes periferic.
Am ales cercetarea şi emigrarea deoarece aveam sentimentul că nu ştiu destul
Aţi putea să ne relataţi ceva despre perioada studenţiei?
Înainte de cel de Al Doilea Război Mondial, continentul european era scindat de mai multe mişcări ideologice. Sciziunea era de-a dreptul traumatică. Această perioadă rămâne şi astăzi una pe care e greu să o înţelegi. Politicile statale se bazau pe principii naţionaliste, respectiv pe ideea că singura cale de rezolvare a unui conflict este cea a războiului. Ideea cooperării economice nu era băgată în seamă. În schimb, dominaţia economică în urma unui război victorios era considerată drept cea mai bună soluţie. Această politică nu era caracteristică numai Germaniei naziste (şi Germaniei înainte de nazism), ci şi unor puteri relativ modeste, de pildă Italiei. Starea de nesiguranţă de atunci a avut un impact enorm asupra studenţiei mele. Aveam pe-atunci douăzeci de ani. Multe necazuri şi conflicte s-au iscat, de pildă, datorită introducerii numerus clausus.
Numerus clausus v-a afectat în mod direct?
Nu, deoarece nu se găsise nimic suspect în originile mele, însă a afectat întreaga societate din jurul meu.
Aţi avut vreo afiliaţie politică la vremea respectivă?
Nu, nu am făcut parte din nici un curent politic. Am fost însă un simpatizant al partidelor democratice de tip vechi, în particular al domnului Iuliu Maniu.
Ce v-a determinat să reveniţi la cercetarea ştiinţifică începută în studenţie, după ce aţi lucrat în clinică?
Ar trebui mai întâi să îţi explic cum era organizat sistemul pe vremea aceea. Trebuia să faci, timp de şase ani, practica spitalicească (externat/internat), perioadă care se suprapunea cu cei şase ani de studii teoretice la şcoala de medicină. Spitalele erau unităţi separate şi nu erau sub controlul sistemului educaţional. Era un sistem bun, dar eminamente elitist. Nu fiecare student reuşea să dobândească educaţia necesară în sistemul de externat/internat. Ar trebui, mai apoi, să te transporţi în perioada 1930-1940, într-o eră în care antibioticele nu existau. Capacitatea unui tânăr medic de a trata, practic şi eficient, diverşii pacienţi, folosind mijloace terapeutice adecvate, era extrem de limitată. Pacienţii sperau să aibe acces la tot felul de leacuri ale căror baze ştiinţifice nu existau încă. Pe scurt, nu ştiam destul. În acelaşi timp, însă, a fost poate mai importantă realizarea faptului că trebuie să începem să rezolvăm unele probleme fundamentale ale fiziologiei umane, de la nivel de celulă la nivel de organism.
Aţi lucrat cu Profesorii Francisc Rainer şi Grigore Popa. Cine v-a trezit interesul pentru Fiziologie?
Francisc Rainer.
Ce v-a determinat să plecaţi din România?
Aveam sentimentul că nu ştiu destul şi că dacă vreau cu adevărat să fac ceva semnificativ trebuie să merg în altă parte, adică acolo unde se desfăşoară activităţi ştiinţifice cu adevărat interesante.
Schimbarea climatului politic a jucat vreun rol în decizia Dumneavoastră?
Comuniştii şi politica lor m-au influenţat în două moduri. Am pornit de la premiza că România nu va fi pururea comunistă şi că trebuie să fim mai bine pregătiţi în ceea ce priveşte experienţa cercetării ştiinţifice în anii imediat următori căderii comunismului. De asemenea, că modul în care măsuram succesul în ştiinţă necesită o îmbunătăţire serioasă.
Acest lucru este valabil şi astăzi.
Nu se poate vorbi despre ştiinţă pe baze naţionaliste.
Dacă aţi avea ocazia să conduceţi eforturile de reformă ştiinţifică din România de azi, ce aţi face?
Aş începe prin a deschide larg porţile cooperării internaţionale, cu precădere cu acele ţări care sunt mai bine dotate din punct de vedere al ştiinţei şi al eticii în ştiinţă. Aş insista în a obţine ştiinţă de calitate – nu ştiinţă naţională – şi aş crea condiţiile favorabile (infrastructură şi suport) pentru a atrage tinerii supradotaţi să intre în ştiinţă şi să rămână în ştiinţă. Aici este dilema: se doreşte o ştiinţă românească sau o ştiinţă de calitate? Dacă doriţi o ştiinţă românească veţi fi handicapaţi deoarece o ştiinţă pur românească nu poate fi, practic, sprijinită deoarece viitorul aparţine ştiinţei multinaţionale. Este, aşadar, mult mai bine să nu se folosească un algoritm naţionalist.
Credeţi că există anumite principii care ar trebui comunicate factorilor de răspundere din guvern?
Un guvern rezonabil ar face tot posibilul pentru a crea condiţiile necesare pentru a maximiza şansele de realizare a potenţialului genetic al indivizilor supradotaţi. Acest potenţial genetic trebuie, evident, completat de o educaţie corespunzătoare.
Favorizaţi o cultură a elitelor?
Nu este vorba că favorizez, este o chestiune de probabilitate. Care este probabilitatea ca, în cadrul populaţiei generale, oameni cu un coeficient de inteligenţă diferit, respectiv cu o educaţie diferită să realizeze ceva cu adevărat semnificativ? Cât despre condiţii, aş crea un sistem educaţional care să faciliteze exprimarea deplină a potenţialului genetic al acestor indivizi şi, bineînţeles, aş crea infrastructura necesară pentru a-i face pe aceşti oameni cu adevărat productivi.
Vi se va răspunde „Nu avem bani”.
Ceea ce ne aduce la problema fundamentală a României, şi anume, starea economică a ţării. Guvernul ar trebui să favorizeze integrarea României într-un cadru care să-i permită revigorarea economică şi revigorarea ştiinţifică.
Vă referiţi la Uniunea Europeană?
Uniunea Europeană este formula momentului. Care se poate schimba în timp. Politicienii trebuie să aleagă acel sistem care va duce la creşterea nivelului de trai la o limită acceptabilă, respectiv să aleagă acele condiţii care vor duce la împlinirea potenţialului genetic al populaţiei.
Cercetarea: între a emigra şi a nu emigra
Aţi alege o carieră ştiinţifică în România, vis-à-vis de străinătate? Puteţi să oferiţi vreun sfat acelora dintre românii care se confruntă cu această dilemă?
Ar trebui să înceapă prin a deveni cercetători în România. Cei mai buni dintre ei ar trebui, mai apoi, să dobândească suficient de multă experienţă în străinătate. În acest fel s-ar întoarce mult mai bine pregătiţi pentru a produce ştiinţă performantă în România. Sau ar putea la fel de bine să îşi continue activitatea în străinătate.
Aţi dorit vreodată să vă repatriaţi în România şi să lucraţi acolo ca cercetător?
Această problemă nici n-am putut să mi-o pun pentru o foarte lungă perioadă deoarece nu am vrut să mă reîntorc pentru a sfârşi în închisoare. Sunt însă de părere că repatrierea este posibilă. De exemplu, te poţi întoarce ca să predai într-o universitate, aşa cum faci domnia ta. Această activitate este printre cele mai nobile. Poţi, de asemenea, să te întorci ca să desfăşori activităţi de cercetare ştiinţifică. Această formulă este practică şi inteligentă deoarece oferă posibilitatea de a lucra pe două fronturi: atât înăuntrul cât şi înafara graniţelor României.
Mircea Eliade spunea undeva că exilul este o rană care nu se vindecă niciodată. Aţi simţit vreodată nevoia de a vă întoarce în România?
Nu am privit exilul ca pe o rană. L-am privit ca pe o provocare, să arăţi de ce eşti capabil.
V-a fost dor de mititei şi sarmale?
Am călătorit din când în când în România şi am consumat şi mititei, şi sarmale. Dar România înseamnă mult mai mult decât mititeii şi sarmalele.
Aţi putea atribui României ceva unic, ceva care n-aţi mai întâlnit nicăieri?
Da: tendinţa politicienilor de stânga şi de dreapta de a trăi într-o lume a imaginarului.
Realist vorbind, vedeţi vreun rol pentru revista Ad Astra în eforturile ei de a strânge rândurile oamenilor de ştiinţă români şi de a oferi un cadru pentru dialogul dintre oamenii de ştiinţă de peste hotare şi tinerii studenţii din România?
Prin definiţie, este dificil să organizezi şi să coordonezi Diaspora. Asemenea iniţiative ar trebui, aşadar, încurajate. Mai presus de toate, trebuie să oferiţi ceva concret, practic şi cu experienţă directă, ceva în care natura practică a temelor de cercetare să fie combinată cu instrumente sofisticate. Nu de dragul sofisticării, ci de dragul eficienţiei. Pe lângă exemplul dat de domnia ta, acela de a preda la o universitate românească, mai există şi un alt gen de exemplu. Bunăoară, cineva poate să invite tineri cercetători români peste hotare după care aceştia se repatriază şi organizează ceva cu adevărat semnificativ în ţară. Am făcut chiar eu acest lucru cu academicienii Maya Simionescu şi Nicolae Simionescu.
Ştiinţă şi propagandă
A trebuit să aveţi de-a face cu soţii Ceauşescu?
Da, a trebuit să-i întâlnesc atât pe Nicolae cât şi pe Elena.
Dumneavoastră i-aţi abordat primul?
Nu, ei m-au contactat. Erau în mod evident interesaţi de valoarea propagandistică a relaţiei cu mine şi nu de ideea de a oferi tinerilor cercetători români o educaţie ştiinţifică. Ceea ce doreau cu adevărat era un institut „model”, care să poată fi arătat vizitatorilor străini.
Aţi stabilit vreun contact cu cineva din actualul guvern al României?
Am avut o scurtă întâlnire cu preşedintele Ion Iliescu, dar nu mi s-a cerut părerea în legătură cu reforma ştiinţei în România.
Deci, cel puţin din acest punct de vedere, soţii Ceauşescu au avut o iniţiativă pozitivă.
Repet, au făcut-o de dragul propagandei, nu de dragul ştiinţei.
În loc de încheiere?
Cei care sunt implicaţi acum în educaţia ştiinţifică din România sunt departe de perfecţiune, iar condiţiile de muncă şi de trai sunt de-a dreptul mizere, motiv pentru care aceşti educatori sunt coruptibili. Acest lucru poate fi evitat doar prin ridicarea nivelului lor de trai deasupra corupţiei (de exemplu, prin acordarea d salarii corespunzătoare). Şi pentru că acesta este un proces de durată, va mai trece câtva timp până când lucrurile se vor îmbunătăţi.
