Unii dintre românii ardeleni care s-au stabilit în Bucureşti, Iaşi ori Craiova s-au bucurat de o imensă apreciere.
“Pe la anul 1843-1844 a venit la Craiova din Transilvania tatăl lui Ioan Maiorescu, îmbrăcat în haine albe, ţărăneşti, şi a fost invitat la masă de Iancu Bibescu (prefectul judeţului şi frate cu domnitorul ţării), unde a mers îmbrăcat în costumul său naţional şi a fost recomandat la toţi boierii şi notabilii oraşului Craiova. Bătrânul Maiorescu le-a vorbit mult despre traiul românilor din Banat şi Transilvania şi de aspiraţiile lor”, relatează istoricii. Un „sol” de prima mână a fost tatăl lui Ioan Maiorescu, care, se pare, era rudă cu familia lui Petru Maior, remarcabilul reprezentant al Şcolii Ardelene.
Mitropolitul Moldovei, cu rădăcini în Năsăud
Pe timpul când eram elev la şcoala primară ni se citea un text de care, iată, dau şi acum: ,,Pe la 1795, în Iaşi, capitala Moldovei, marele mitropolit Iacov Stamati, la o masă dată, la care participau cei mai de frunte boieri din oraş, aşază în fruntea ei pe mama sa, ţărancă, îmbrăcată în costumul satului din ţinutul Năsăudului(…). Mitropolitul o recomandă boierilor, spunându-le cât de mult datoreşte mamei sale ca să poată ocupa cu vrednicie scaunul vlădicesc”, relatează alţi istorici.
Petre Poni, profesor universitar, membru al Academiei Române, ministru al Instrucţiunii Publice, are şi el amintiri frumoase păstrate despre doi dintre profesorii săi ardeleni, August Treboniu Laurean şi Simion Bărnuţiu.
Banii lui Bărnuţiu
,,În 1852, copil sărac fiind, am venit la Iaşi de la Târgul Frumos, unde învăţasem şcoala primară (…). M-am prezentat lui Laurean (August Treboniu), care s-a uitat lung la mine, parcă voia să vadă ce este în creerul şi inima mea… Mi-a pus câteva întrebări, m-a pus să fac o socoteală, m-a pus să scriu şi să analizez câteva fraze şi, netezindu-şi barba, mi-a zis: „Băieţele, eşti primit la Academie, intern, în clasa întâia gimnazială… Laurean era în adevăr un om extrordinar, dascăl prin varietatea cunoştinţelor sale. Eram fericiţi când ascultam o lecţie făcută de el”. Iar I. Bianu zice: ,,August Treboniu Laurean, „bâtrânul”, era decanul Facultăţii de Litere şi filosofie din Bucureşti, dar avusese o lungă activitate începută înainte de 1848, ca învăţător de istorie (…). Noi, studenţii, sorbeam cuvintele pe care ni le împărtăşea…” Deseori, se mai spune că ,,opera şcolară-culturală nu s-a oprit numai la „România Liberă ” ci, emigranţii transilvăneni au trecut şi în Bucovina, furată de austrieci în 1775 din trupul Moldovei”, puternic colonizată de aceştia.
Un alt profesor universitar, Găvănescu, povestea depre Bărnuţiu: ,,În camera lui, aproape săracă, avea mobile simple de brad alb, câteva scaune şi o masă. Ei bine, în saltarul mesei ţinea, neîncuiat, banii ce-i primea ca salariu, singura lui avere din care trăia, cu mare conomie, nu ţinea servitoare, îşi mătura singur pe jos, apa şi-o aducea singur”. De subliniat că “o bună parte din leafă o împărţea cu studenţii săraci, care veneau la el, deprinşi să ceară şi să primească ajutor pentru întreţinere. Când venea câte unul să fie ajutat, Bărnuţiu deschide saltarul şi-i spunea să ia câţi îi trebuie. Şi studenţii luau singuri cât le trebuia. Iar când nu mai era nimic sau prea puţini, le zicea, consolându-i: «Trebuie să mai răbdăm până la începutul lunii viitoare…»”
O asemenea caracterizare au făcut intelectualii din Vechiul Regat şi despre alţi intelectuali ardeleni, îndeosebi pofesori sau învăţători, între ei fiind şi Ion Bianu, din satul Făget de lângă Blaj, fiu de ţăran de pe Târnave.
Nicolae Cartojan îl descrie în culori vii de pe când Ion Bianu era profesor la Liceul Sfântul Sava şi, apoi, la universitate… Impresionante sunt apoi şi scrisorile lui Sava Popovici Bărcoianu, pictor şi preot militar, de loc din Răşinarii Sibiului, care scria că fiul părintelui Băncilă din Avrig, Drocu Bucur, era director la Agenţia poştei nemţeşti, iar pe Andrei Nistor din Cut l-a găsit între medicii Capitalei.
Istoricul clujean Ştefan Meteş, care a studiat drumul şi activitatea intelectualilor ardeleni în restul provinciilor româneşti, spune că „astfel de întâlniri frăţeşti aveau o mare putere de educaţie naţională pentru ambele părţi şi nu se uitau niciodată, fiindcă rodeau în bine şi cu folos pentru tot neamul”.
