Un poet bucureştean, azi aproape uitat, era considerat odinioară unul dintre cei mai străluciţi autori români.
Un poet bucureştean, născut în anul 1917 şi decedat în anul 1971, era considerat odinioară drept unul dintre cei mai străluciţi autori români. El era considerat drept un adevărat Edgar Allan Poe al românilor şi era renumit prin viaţa sa boemă şi prin excesele alcoolice în care îşi regăsea, uneori, sursa de inspiraţie. Acum, numele său a fost acoperit de praful
uitării.
Dimitrie Stelaru, poetul vagabond al literaturii române, profet al poeziei „În deznădejdea secolului douăzeci”, este readus în centrul atenţiei de o carte proaspăt apărută la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, din Cluj: „Dimitrie Stelaru şi paradigma poetică a anilor ’40”, autor Marius Nenciulescu. Volumul – ce beneficiază de sugestive ilustraţii – oferă, în premieră, o analiză critică a operei autorului, în integralitatea ei.
În plus, este ilustrată perioada 1937-1947, când Emil Botta (cunoscut publicului larg ca actor, din filme precum Dacii, Columna, Reconstituirea), M. R. Paraschivescu, Geo Dumitrescu, C. Tonegaru, Radu Stanca, Şt. Aug. Doinaş, D. Stelaru etc. au instaurat în literatura română o nouă paradigmă poetică, al cărei principal punct de reper îl reprezintă depăşirea radicalismului modernist.
Debut interbelic
Dimitrie Stelaru a debutat în anul 1938, în plină epocă de glorie a culturii române, când subsidiile acordate cu generozitate de fundaţiile regale au generat o efervescenţă culturală care a permis punerea în valoare a geniului unor autori precum Lucian Blaga, dar şi afirmarea tinerilor din generaţia lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu ori Emil Cioran. Primul volum s-a numit „Preamărirea durerii”, semnat cu un alt pseudonim, D. Orfanu.
Au urmat volume precum „Noaptea geniului”, din 1942, ori „Ora fantastică”, din 1944. După o scurtă perioadă de derută, generată de instaurarea regimului comunist, Dimitrie Stelaru a continuat să publice versuri şi în anii bolşevismului. El a căutat să fugă de realitatea tot mai tiranică în versuri care exprimau o inocenţă infatuată. Apreciat la început de lumea literară, Dimitrie Stelaru s-a îndreptat tot mai mult către periferia societăţii. Astfel că sfârşitul său a fost unul cu adevărat potrivit cu reputaţia sa de poet vagabond. Din păcate, istoria literaturii române nu i-a rezervat până acum decât un loc marginal, nepotrivit cu faima sa de odinioară sau cu valoarea unor dintre creaţiile sale.
Ce cărţi a publicat Dimitrie Stelaru
„Preamărirea durerii” (semnat: D. Orfanu) – 1938
„Noaptea geniului” – 1942
„Ora fantastică” (poeme cu o planetă de poet nou de Eugen Lovinescu) – 1944
„Cetăţile albe” – 1946
„Mare incognitum”
„Zeii prind şoareci”
„Coloane”
