22.8 C
București
sâmbătă, 20 iulie 2024
AcasăSportAtletism9 din 40: momente de graţie ale ultimului război mondial

9 din 40: momente de graţie ale ultimului război mondial

A fost cea mai sângeroasă conflagraţie din istoria omenirii: 75 de milioane de oameni ucişi în nici şase ani de război (septembrie 1939-mai 1945). Au participat aproape 100 de milioane de militari din diversele armate ale lumii şi a fost războiul în care s-a folosit cea mai distrugătoare armă împotriva omului: bomba atomică. Spre deosebire de orice alt conflict de până acum, Al Doilea Război Mondial a fost unul care a afectat foarte mulţi civili. Magnitudinea atrocităţilor este fără precedent: execuţii şi violuri în masă, marşuri ale morţii, linşaje, exterminări, Holocaust.

Dincolo de tot acest tablou infernal, au existat însă şi momente de „scurtcircuit”, neverosimile, în care a dictat onoarea şi umanismul.

Brown şi Stigler

La 20 decembrie 1943, după un atac cu bombe reuşit la Bremen, „fortăreaţa zburătoare” a locotenentului britanic Charles „Charlie” Brown, un Boeing B-17, a fost grav avariată de aviaţia germană. Pilotul Luftwaffe, Franz Stigler, ar fi putut doborî bombardierul american, dar văzând echipajul rănit, a decis să îl escorteze peste Marea Nordului, până la aterizarea avionului pe un aerodrom din Anglia. La despărţire, pilotul german l-a salutat pe locotenentul Brown şi s-a întors pe continent. „Nu puteam să omor nişte oameni pe jumătate morţi. Era ca şi cum aş fi tras într-o paraşută”, a spus, mulţi ani mai târziu, Stigler, invocând onoarea învăţată de la ofiţerii săi. Cei doi piloţi s-au întâlnit 40 de ani mai târziu, după o căutare intensă a lui Charlie Brown, şi au devenit prieteni. Amiciţia a durat până în 2008, când, la şase luni distanţă, s-au stins amândoi. Brown avea 87 de ani, iar Stigler, 92.

Inelul salvator

Fiu al unor imigranţi italieni, Mario „Motts” Tonelli a ajuns la sfârşitul anilor 1930 fundaşul vedetă al echipei de fotbal american Notre Dame. În 1940, este transferat la Chicago Cardinals. După primul sezon, însă, se înrolează în armata americană şi este trimis în Filipine, unde cade prizonier la japonezi. Tonelli a supravieţuit infernalului marş al morţii de la Bataan, de aproape 100 de km, în care au murit mii de filipinezi şi de compatrioţi ai săi. Pe parcursul marşului s-a întâmplat un incident care l-a făcut mai târziu pe Tonelli cunoscut în întreaga Americă.

2014/03/08//344821-mario-tonelli.jpgSoldaţii japonezi confiscau tot ce găseau valoros la prizonieri: stilouri, bijuterii şi alte bunuri personale ale acestora. La un moment dat, un soldat japonez a venit la Tonelli şi i-a cerut inelul pe care îl primise de la Notre Dame. Motts a încercat să se opună, dar soldatul japonez i-a pus baioneta la gât şi, la sfatul colegilor americani, Tonelli a cedat. Risca să fie ucis. Peste puţin timp, însă, un ofiţer japonez a venit la el şi, într-o engleză perfectă, l-a întrebat: „Un soldat de-al meu ţi-a luat inelul acesta?”. Ofiţerul a scos inelul din portofel şi a continuat: „Am fost student la Universitatea Southern California. Am terminat în acelaşi an cu tine. Am văzut şi meciul în care ai făcut cursa aceea lungă cu care ne-aţi bătut. Erai al naibii de bun.” Ofiţerul i-a dat înapoi inelul lui Tonelli şi i-a urat succes.

Povestea ar fi şi mai frumoasă dacă japonezii şi-ar fi respectat prizonierii, dar nu s-a întâmplat aşa. Tonelli a suportat 42 de luni de regim brutal trecând prin trei lagăre de prizonieri nipone. În toată această perioadă a slăbit de 40 de kilograme, a suferit de malarie, dizenterie, scorbut şi beri-beri, o boală asiatică provocată de lipsa în organism a vitaminei B şi care se manifestă prin tulburări nervoase, cardiovasculare şi respiratorii.

Povestită azi, scena nu pare neapărat ieşită din comun, dar, după spusele lui Tonelli, în condiţiile acelea era ca şi cum i s-a fi redat o parte din viaţă. Fostul prizonier american spunea că gestul ofiţerului şi inelul l-au ajutat foarte mult să supravieţuiască acelui marşului şi războiului. Ceva, însă, i-a mai dat un imbold. În lagăr, japonezii numerotaseră fiecare prizonier, fiecare purta pe cap o şapcă cu un număr personal de identificare. Mario Tonelli a primit numărul 58, exact cel pe care-l purtase şi ca jucător în NFL.

Gernot Knop şi Dorothy Bird

2014/03/08//344822-gernot-si-dorothy.jpgWilliam Ross şi Gernot Knop au fost doi piloţi militari care au luptat unul împotria celuilalt. Primul, în aviaţa britanică, cel de al doilea, în cea germană. Ross a avut misiunea de a ataca un petrolier al nemţilor, zbor în care şi-a pierdut viaţa, avionul său fiind doborât de germani. Knop a fost martor la moartea lui Ross. La un an după terminarea războiului, Dorothy Bird, logodnica lui Ross, a primit un plic de la Hamburg în care era o scrisoare scrisă în engleză de Knop, despre sfârşitul tragic al pilotului britanic. Ross, alături de alţi colegi ai săi căzuţi în luptă, au fost trataţi cu maxim respect de către militarii germani, fiind înmormântaţi cu onoruri militare. La înmormântarea kui Ross a fost prezent şi mareşalul Erwin Rommel, care şi-a arătat respectul pentru curajul dovedit de tânărul pilot.

Pe lângă scrisoare, Gernot Knop a returnat şi câteva dintre lucrurile personale pe care Ross le avusese la el când a murit: timbre, bani şi o imagine cu echipa sa de rugby. Knop a trimis domnişoarei Bird şi o fotografie de la Porto Bardia, scena bătăliei în care Ross şi-a aflat sfârşitul, însemnând cu un „X” locul în care se prăbuşise avionul său. Dorothy Bird ştia de moartea lui Ross, dar a fost mişcată de gestul pilotului german.

Miracolul din Ajunul Crăciunului

Fritz Vincken era un puşti pe vremea când trupele americane şi cele nemţeşti luptau pe viaţă şi pe moarte în Bătălia de la Bulge, scena unei ultime încercări a germanilor de a întoarce cursul războiului în favoarea lor. Era în decembrie 1944. Fritz şi mama sa au fost lăsaţi de soţul acesteia, soldat german, într-o baracă aflată departe de câmpul de luptă. Din cauza haosului creat în timpul luptelor se întâmpla nu o dată ca soldaţii să se piardă de unităţile lor. În Ajun de Crăciun, trei soldaţi americani astfel rătăciţi au ajuns la baracă. Fritz o ajuta pe mama sa în pregătirea mesei festive pentru acea seară. Femeia i-a invitat pe americani să ia cina cu ei.

2014/03/08//344823-fritz-vincken.jpgÎn timp ce yankeii aşteptau să fie gata mâncarea, o lovitură puternică a deschis uşa barăcii: erau patru soldaţi germani, rătăciţi şi ei de colegii lor. Femeia le-a spus că are nişte oaspeţi americani şi că dacă vor să intre, să lase armele jos. Americanii au făcut acelaşi lucru. După câteva clipe de suspans, unul dintre soldaţii americani le-a oferit germanilor ţigări. A fost momentul care a spart ghiaţa, iar unul dintre soldaţii germani a început să îl trateze pe unul dintre americani, rănit în luptele din acea seară. Povestea e cu happy end: au cântat toţi cântece de Crăciun şi, într-un final, au adormit sub acelaşi acoperiş. Dimineaţa, soldaţii germani le-au arătat americanilor drumul de întoarce la unitatea lor şi i-au construit inamicului rănit o bancardă. Apoi, s-au întors şi ei la ale lor, nu înainte de a duce copilul şi femeia la soţul ei.

Întâmplarea este povestită de Franz Vincken într-un interviu acordat în februarie 1997. Povestea a devenit, printre altele, subiectul unui documentar BBC şi a unui film artistic.

Băiatul din fotografie

2014/03/08//344825-russe-boy-ww2-570x552.jpegTim Ruse a vrut să afle mai multe despre bunicul său, Carl Ruse, plecat la cele veşnice în 2007, după ce a moştenit de la el imaginile păstrate din timpul războiului. Carl Ruse a fost prizonier de război în Japonia şi a supravieţuit ororilor lagărelor nipone, inclusiv marşului morţii de la Bataan. Când, în 1945, a fost eliberat de forţele americane, Carl Ruse a renunţat la bunurile sale personale, nu şi la două fotografii: una în care era fotografiat el şi una în care apărea un baieţel japonez. Când Tim şi-a început investigaţiile a aflat şi motivul pentru care bunicul său a păstrat atâţia ani fotografia acelui băiat.

Copilul fusese un fel de înger păzitor al lui Carl Ruse cât timp acesta a lucrat în lagăr. Băiatul se împrietenise cu Carl şi îi aducea pe ascuns mâncare. Practic, îi salvase viaţa. Tim susţine însă că puştiul nu doar că a salvat viaţa bunicului său, dar i-a fost într-un fel util şi după aceea, ca veteran, ajutându-l să suporte mai uşor angoasele şi amărăciunile provocate e război.

Tim a aflat în cele din urmă numele băiatului, într-o călătorie în Japonia. Numele lui: Fumio Nishiwak. Tim s-a întâlnit cu fratele şi soţia lui Fumio, dar, din păcate, nu şi cu el, Fumio fiind răpus de o boală pe când avea 30 de ani.

Soldatul necunoscut

2014/03/08//344827-stephan-ross.jpgStephen Ross s-a perindat prin mai multe lagăre de concentrare naziste până când forţele aliate l-au eliberat din lagărul de la Dachau. Aici erau antrenaţi gardienii lagărelor de exterminare, un model pentru toate celelalte lagăre germane, cu un regim foarte dur. Cât timp a fost prizonier, Ross a suportat toată paleta terorii naziste: bătăi crunte, umilinţe, folosirea drept cobai pentru experimente medicale, înfometarea sistematică. Împreună cu fratele său au fost singurii din familia lor care au supravieţuit Holocaustului.

La eliberare, Ross a întâlnit un soldat american care i-a dat din mâncarea sa şi i-a dăruit şi un mic steag american. Răspunsul lui Ross a fost surprinzător: a sărutat bocancii americanului. Un gest modest, de mulţumire pentru că i-a fost salvată viaţa.

După război, Ross a încercat mai bine de 60 de ani să dea de salvatorul său. A mers atât de departe încât a participat, în 1989, şi la un show tv (Unsolved Mysteries). Alegerea a fost fericită, a izbutit să îşi atingă scopul: soldatul american se chema Steve Sattler şi luptase în Batalionul de Tancuri 191 al Statelor Unite. Brenda Clark, nepoata lui Sattler, a văzut showul şi l-a căutat pe Ross. Cele două familii s-au întâlnit, iar Ross a dăruit familiei Sattler, în semn de recunoştinţă, un drapel american. Din păcate, Steve Sattler murise în 1986.

Decorat la cererea inamicului

Într-una dintre cele mai eroice şi mai curajoase bătălii purtate pe mare în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, distrugătorul britanic Glowworm, de 1,345 de tone, a luptat împotriva crucişătorului german Hipper, de 10.000 de tone. Se întâmpla în aprilie 1940.

Glowworm a întâlnit nava germană în Marea Nordului, Hipper făcând parte din detaşamentul german care pregătea invadarea Norvegiei. Când a observat inamicul, comandantul de pe Glowworm a ordonat deschiderea focului. Hipper a răspuns imediat cu focuri de arme de calibru de 20,3 centimetri, provocând primele daune pentru Glowworm. Distrugătorul britanic a început să fumege. Hipper a reluat tirul, de data acesta cu arme de calibru de 10,5 centimetri. După acest episod, distrugerile pe Glowworm erau majore. Comandantul britanicilor, Gerard Broadmead Roope, nu era însă un emotiv: a dat din nou ordin să se tragă asupra crucişătorului: toate cele cinci torpile lansate de britanici au ratat însă ţinta. Într-un ultim efort de scufunda Hipper, Roope a ordonat atacarea navei germane cu pintenul etravei, acţiune care a cauzat daune fatale pentru Glowworm. Hipper a ieşit şi ia şifonată din clinci, dar nu într-atât încât să fie scufundată. În cele din urmă, Glowworm a explodat, murind 109 marinari.

Echipajul de pe Hipper, în loc să se răzbune, a început să îi salveze pe marinarii englezi propulsaţi peste bord şi plutind în apă. 40 dintre ei au fost salvaţi şi, din spusele martorilor, trataţi foarte bine. Povestea nu se termină însă aici. Comandantul crucişătorului german a fost atât de impresionat de eroismul lui Roope încât a scris guvernului britanic, recomandându-l pe inamicul său pentru cea mai mare decoraţie militară a englezilor: Crucea Victoria.

Vine poliţia

2014/03/08//344829-richard-carroll.jpgRichard Carroll a fost pilot pe un bombardier B-24. Pleca în misiuni de zbor din Italia pentru a bombarda fabricile de armament ale lui Hitler din Europa de Est. Evident, de fiecare dată devenea ţinta antiaerianei germane, a căror replică lăsa în jurul bombardierului american nori de fum negru, experienţă care îl marca de fiecare dată pe tânărul Richard, de doar 22 de ani.

Cea de a 15-a misiune a sa a avut un final tragic. Carroll a auzit o împuşcătură şi a simţit o arsură în piept. Elicea i-a fost distrusă şi aterizat forţat într-un sat din Ungaria, teritoriu al inamicului direct. Localnicii erau porniţi pe aviaţia americană pentru distrugerile masive şi victimele produse în rândul civililor de bombele prost direcţionate. Venise momentul revanşei.

Când a aterizat, sătenii au vrut să îl linşeze, dar şansa i-a surâs pilotului american: a sosit poliţia locală, l-a scos din mulţime şi l-a dus la un spital militar unde a fost tratat alături de alţi prizonieri de război. Fusese împuşcat în inimă, dar graţie medicilor militari maghiari, a scăpat cu viaţă. Schija glonţului care i-a intrat în inimă a purtat-o cu şi după război. La finele lui, şansa i-a mai surâs o dată: trupele sovietice l-au eliberat dintr-un lagăr de prizonieri de război din nordul Germaniei. Richard Carroll s-a întors în Minnesota şi s-a angajat ca civil în armată.

Evreul salvat de ofiţerul german

Povestea pianistului şi compozitorului Wladyslaw Szpilman este ceva mai populară. După ce nemţii au ocupat Polonia, Szpilman şi familia sa au fost mutaţi în ghettol din Varşovia. Aici, talentatul muzician a continuat să cânte, strâgând bani pentru a-şi ajuta familia. Aceasta a fost însă deportată, în 1942, în lagărul de la Treblinka. Szpilman a scăpat de deportare graţie întâmplării şi a rămas în Varşovia până la finele războiului, în ultima perioadă ascunzându-se ajutat de nişte prieteni muzicieni polonezi. În 1944, însă, a dat peste el căpitanul german Wilm Hosenfeld. Deşi Szpilman se aştepta la ce e mai rău, Hosenfeld, îndrăgostit de talentul pianistului, i-a dat acestuia de mâncare şi i-a oferit un loc unde să se ascundă de nazişti. Szpilman a supravieţuit războiului iar Hosenfeld a fost capturat de sovietici şi a murit ca prizonier de război în Gulag. Povestea a stat la baza filmului Pianistul, regizat de Roman Polanski în 2002.

Sursă: TopTenz

// <![CDATA[

Evreul salvat de ofiţerul german

Povestea pianistului şi compozitorului Wladyslaw Szpilman este ceva mai populară. După ce nemţii au ocupat Polonia, Szpilman şi familia sa au fost mutaţi în ghettol din Varşovia. Aici, talentatul muzician a continuat să cânte, strâgând bani pentru a-şi ajuta cumva familia. Aceasta a fost însă deportată, în 1942, în lagărul de la Treblinka. Szpilman a scăpat de deportare graţie întâmplării şi a rămas în Varşovia până la finele războiului, în ultima perioadă ascunzându-se ajutat de nişte prieteni muzicieni polonezi. În 1944, a fost găsit de căpitanul german Wilm Hosenfeld. Deşi Szpilman se aştepta la ce e mai rău, Hosenfeld, îndrăgostit de talentul de pianist al lui Szpilman, i-a dat acestuia de mâncare şi i-a oferit un loc unde să se ascundă de nazişti. Szpilman a supravieţuit războiului iar Hosenfeld a fost capturat de sovietici şi a murit ca prizonier de război în Gulag. Povestea a stat la baza filmului Pianistul, regizat de Roman Polanski în 2002.

Embeded, Szpilman cântând Chopin

Sursă: TopTenz

// ]]>

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă