Unii dintre noi se vor fi mirat când, după mai bine de un an şi ceva de muştruluială, de punere la colţ, de umilire şi scădere a ratingului de ţară, România a primit de curând nişte aplauze, fiind invitată din ultima în penultima bancă a clasei. Ni se spune că am ieşit din zona gri a mediocrităţii – economice sau în materie de reforme, nu e suficient de limpede – şi că, de prin iunie 2011 încolo, vom creşte şi vom înflori din nou în aşa hal încât pe 1 ianuarie 2012 fix (cam când vine valul universal prevestit de azteci să înece lumea) vom reprimi salariile din iunie 2010. Nu vor fi trecut, deci, decât doi ani de chiu şi vai peste noi. Nu vor fi „ieşit din sistem în mod natural” toţi pensionarii prognozaţi de premierul Boc cu un prilej oarecare, când s-a trezit vorbind. Vor fi ieşit din şomaj şi ultimii inşi care mai aveau dreptul la ajutorul preconizat de lege, chiar dacă nu-şi vor găsi şi posturi noi pe câmpiile muncii. Pe scurt însă, bucla se va închide, iar noi ne vom relua aventura dezvoltării de unde i-am făcut nod şi buclă…
Trebuie să spun că asemenea prevestiri spectaculoase şi neaşteptate, aducând a premii de consolare şi a bătăi condescendente pe umărul anchilozat, îmi par hilare. Ele par să facă parte dintr-o tactică a dresurii cu biciul şi zăhărelul şi nu mă liniştesc deloc. Ştiinţa imagologiei – care studiază ima¬ginea formată asupra unei realităţi, şi nu realitatea însăşi care a inspirat acea imagine – se va delecta, probabil, cu evoluţiile de acest fel din câmpul percepţiei universale a României. Te uiţi în vitrine şi vezi cum urcă preţurile. Te uiţi la feţele oamenilor şi îţi reaminteşti expresiile amărâte din vremea dictaturii. Afli că mai urmează un val de concedieri. Iar, între timp, figuri oficiale de la noi şi din marile instituţii financiare ale lumii te fac să înţelegi că ne merge deja un pic mai bine. Asta e ca în bancul cu femeia adulterină care, surprinsă de soţiorul ei la treabă, l-a întrebat cinstit pe acesta, privindu-l în ochi: „Dragule, tu crezi ce vezi sau ce îţi spun eu?”. Un banc, iată, mai degrabă politic decât de moravuri private, cine ar fi crezut?…
N-ar fi posibil să ieşi cu asemenea sorcove, prea puţin verosimile, în orice ţară. Dar în România, the land of jokes, merge şi aşa. Aici misterele colcăie la tot pasul. Nu ştim, de fapt, nici ce s-a întâmplat la doi paşi de noi, cu douăzeci de ani în urmă, chiar dacă dârdâiam în stradă, alături de mulţimi de inşi, făcând revoluţie. Eram noi sau erau agenţi străini care m-au luat de fraier? A tras Armata, Securitatea, amândouă sau nevăzuţii mercenari ai ceauşismului, antrenaţi în tabere secrete? Am dărâmat dictatura sau am reamplasat puterea susţinătorilor ei în mâna bine antrenată a liniei doi a PCR? Vechi sau nu, asemenea întrebări revin în fiecare an o dată cu a doua parte a lunii decembrie, reamintindu-ne că trăim pe un grind cu o aparenţă stabilă, scufundat, în fapt, în marea de mistere a firii şi a comportamentelor noastre.
Obişnuit cu aghezmuirea, deprins să disimuleze propriile gânduri, făcând pe prostul sau pe isteţul, după caz, românul ţuguieşte buzele, mijeşte ochii şi caută să privească dincolo de ce vede şi ce aude. Dacă e de bine, ştie că nu poate dura şi devine suspicios. Dacă e de rău, caută deja soluţii şmechere să depăşească momentul, fie ce-o fi. Nu i-aş putea aduce vreo învinuire bietului om. Minţit continuu, pe faţă, cu neruşinare, el ştie că mai binele poate fi improbabil, neverosimil, abureală… Şarade de genul „va fi bine din punct de vedere macroeconomic, chiar dacă cetăţenii nu vor simţi încă efectele benefice ale evoluţiilor” el le descifrează aşa cum trebuie, înţelegând că, pentru el, va fi tot rău. Bine măcar că se consolidează băncile care-mi iau pielea, statul care mă jupoaie şi vecinul care mă dispreţuieşte că nu ştiu să fur, îşi va fi zicând omul.
După care vin câţiva deştepţi şi îi toarnă în ureche că e numai spre binele lui să ştie cât mai puţine lucruri, fiindcă diplomaţie înseamnă secret (adică minciună), iar serviciile secrete au nevoie de fum în ochi pentru a lucra în folosul lui. Ha, ha! Chiar aşa. Cu asemenea arii de violoncel, cum să nu rabzi încă şase luni, până la revenirea României la suprafaţă?
