Nu trebuie să fii de la „Meteo” ca să ştii că, dacă semeni vânt, culegi furtună. Iar primele semne că vântul fusese deja semănat le-au venit guvernanţilor din proximitate, din tabăra prietenilor. Când generalul Oprea Gabriel a avertizat, încruntat, că nu va lăsa pe nimeni să-şi bată joc de onoarea militarilor, umilindu-i după o viaţă de veghe pentru apărarea ţării, eu am înţeles despre ce era vorba. Traian Băsescu şi Emil Boc însă, ba. Aşa se face că, după ce poliţiştii din Craiova şi-au exprimat cât se poate de explicit nemulţumirile salariale, neprimind răspunsul aşteptat, ei şi colegii lor din ţară au organizat o manifestaţie – legală – în Piaţa Victoriei, spre a se face văzuţi şi auziţi de către premier. Şi cum nu s-a auzit nici un mesaj încurajator, liniştitor sau de natură să dea o speranţă apărătorilor ordinii publice din România dinspre Guvern, într-o translaţie firească au păşit către Cotroceni, spre a se adresa celuilalt decident asupra sorţii ţării, preşedintelui însuşi.
Ar fi fost, poate, de aşteptat ca omul popular şi amator de dialoguri cu mulţimea de până mai ieri să iasă şi să strângă mâinile manifestanţilor în uniforme – măcar ale lor -, găsind cuvintele care să relanseze, dacă nu economia, măcar elanul de a crede că România nu a devenit între timp un proiect absurd. Dacă momentul psihologic a fost ratat – fiindcă trebuie spus, oricât de odios mi-ar fi fostul dictator comunist: în 1977, Ceauşescu a coborât în mină cu răsculaţii din Valea Jiului, înainte de a-i aresta pe unii, de a-i risipi pe alţii şi de a-i infiltra cu securişti pe toţi -, nu este de mirare că spiritele s-au inflamat. S-au emis astfel lozinci dincolo de sobrietatea unui discurs oficial şi mai piperate decât oricare dintre ei ar fi proferat acasă ori la somarea vreunui găinar.
Măcar acum ar fi fost de dorit o reacţie matură a vârfurilor ierarhiei de stat de la noi. Ea nu a survenit însă. Ba chiar dimpotrivă, s-a accentuat comportamentul aiuristic cu precedente anunţate în lunile anterioare. Numai că una e să te superi ca văcarul pe sat pe televiziunea publică, pe presă în general, pe profesori, pe medici, pe oricine altcineva şi cu totul alta este să dezavuezi întregul sistem de ordine al ţării, reprezentat în conştiinţa publică de poliţie. Poţi să devii penibil şi să te refugiezi la un post televiziv faimos prin populismul lui de cotă joasă spre a comunica românilor propriile mesaje (uitând că jumătate din ţară nu te poate vedea din motive de emisie-recepţie, relee, „acoperire” în teritoriu etc.), dar altceva este să dai semnalul, din cele mai înalte fotolii oficiale, că sistemul de pază şi de menţinere a ordinii este facultativ în ţara noastră.
Ce vrea să demonstreze, la rândul său, Emil Boc făcând relele exemple băsesciene să reverbereze la cote mai mari? Că putem fi un stat disciplinat prin teroare, cu ajutorul unor miliţii private sau al unor gărzi pretoriene? Că suntem chemaţi cu toţii şi fiecare, de aici înainte, să ne apărăm prin propriile mijloace? Sau că ne vom mulţumi cu o ţară în care cel mai tare îşi face dreptatea cu pumnul, în dispreţul oricărei legi? Pentru aşa mesaje nu era nevoie de un expert în drept constituţional ajuns premier şi nici de un căpitan de vapor ajuns preşedinte de ţară. Era suficient oricare dintre interlopii ce părăsesc arestul pe cal, cu fast şi încălcând pe loc regulile în uz, ori dintre cei care sparg capetele de poliţişti cu sticle, vârându-i direct în comă.
Te întrebi astfel care e diferenţa de esenţă între insul dubios, care se dispensează de prezenţa stingheritoare a poliţistului din proximitate, aplicându-i corecţii fizice ireparabile, într-un birt ordinar, şi preşedintele, premierul care cred că drepturile lor constituţionale le îngăduie să anuleze o întreagă ocupaţie şi categorie de lucrători ai statului, arătând întregii populaţii că existenţa acelora este facultativă… Treaba poliţiei este să apere ordinea constituţională, nu pe cutare sau cutare guşter nervos, cinic, trivial, maestru al politicilor de ecran şi nici măcar funcţionar corect al unui stat care are de păşit înainte.
Procedând cum arată că înţeleg să o facă, atât preşedintele, cât şi premierul vădesc o mentalitate irascibilă şi puerilă, niţel cam iresponsabilă, de copii de grădiniţă răzbunători care îşi iau jucăriile şi pleacă, după ce ţipă către cel care i-a supărat: „Nu te mai iubesc!”.
Mai mult ca oricând, România are nevoie de puţină responsabilitate şi maturitate. Iar dacă, pe lângă perplexantele reacţii de acum, ministrul de Interne ameninţă cu aplicarea unor corecţii severe, lucrurile promit să se ascută şi instabilitatea riscă să crească. Să ne oprim aici cu tembelismul, vă rog.
