Prezent, in urma cu doua zile, la deschiderea expozitiei de echipamente si produse agricole IndAgra, premierul Calin Popescu Tariceanu s-a aratat nemultumit de faptul ca produsele obtinute in agricultura sunt folosite in principal pentru autoconsum, favorizand comercializarea marfurilor de provenienta straina, mai slab calitative. Acesta a spus ca agricultura trebuie sa aiba o caracteristica similara celei din statele Uniunii Europene, bazata pe fermele de tip mediu, care produc pentru piata.
Fara doar si poate, mesajul premierului era unul de asteptat pentru vremurile pe care le parcurgem si pentru zonele spre care ne indreptam. Mai ales ca rezolvarea problemelor randamentelor si, in general, ale eficientei exploatatiilor agricole este punctul de plecare pentru dezvoltarea agriculturii din orice tara. Din pacate, la noi, aceasta problema a ramas inca nerezolvata, desi in ultimii doi ani primii pasi au fost facuti. Dar rezultatele vin greu, pentru ca ani de zile situatia taranimii a fost tratata cu o permanenta ipocrizie. Folosita din plin ca o masa de manevra in cazuri de necesitate electorala, populatia din mediul rural a fost lasata in realitate sa graviteze doar in jurul polului saraciei. In timp ce in comunicatele oficiale se vorbea despre subventii de mii si mii de miliarde de lei si de importante fonduri europene pentru dezvoltare rurala, atitudinea la vedere a fostilor guvernanti fata de taranime a fost marcata de masuri abuzive. Sa ne amintim de amenintarile cu ridicarea dreptului de folosinta asupra terenurilor nelucrate, de programul “Milionul si hectarul”, in care taranii erau lasati la mana primarilor ce aveau un cuvant de spus in privinta… densitatii optime a culturilor sau de propunerea de reinfiintare a CAP-urilor. Privind in urma, toate acestea nu au fost nimic altceva decat forme de mascare a nepasarii pentru problematica rurala. In schimb, ani de zile, prin subventii, adica din bani publici, guvernele PDSR-PSD au finantat cu mare grija afacerile baronilor “agricoli”. Acest sistem falimentar nu mai putea continua.
In drumul lor catre sistemul agricol european, locuitorii de la sate au nevoie de cat mai multa initiativa particulara, nu de pomeni electorale care sa-i faca tot mai dependenti de un stat lipsit de forta necesara de a-l sustine permanent. Ministrul Gheorghe Flutur a deschis un drum. Dar, din cauza saraciei endemice, a obiceiurilor si mentalitatilor, este imposibil sa recuperezi in doi ani ceea ce nu s-a facut in 14. Si asta se vede, de exemplu, cu programul “Renta viagera”, o incercare de stimulare a comasarii terenurilor agricole cu scopul eficientizarii exploatatiilor. Desi se adreseaza persoanelor in varsta de peste 62 de ani, care se presupune ca nu mai pot munci pamantul, acestea nu se inghesuie sa-l vanda sau sa-l arendeze. Fie este vorba de o mentalitate specifica omului de la tara care nu vrea sa se desparta de proprietatea lui, mostenita de la parinti, fie ca se gandeste ca valoarea rentei – 100 de euro pentru fiecare hectar vandut sau 50 de euro pentru fiecare hectar arendat – este prea mica, cert este ca nu s-a reusit inca o comasare vizibila. Dar lucrurile se pot imbunatati. Asa cum s-a intamplat si cu programul SAPARD. Anul trecut a fost mai greu, in schimb in 2006 a fost deja depasit cu 400 milioane de euro. Nu trebuie sa uitam ca in 14 ani initiativele de dezvoltare a unor afaceri in mediul rural au fost sporadice. Ministrul Flutur incearca sa dezvolte acest simt antreprenorial acolo unde, pana mai ieri, nu era nici curent electric. Nu stim daca va reusi, stim doar ca incearca sa faca un serviciu european unei agriculturi caracterizate inca de sintagmele “subzistenta” si “autoconsum”.
