"De ce ne urasc?", se intrebau americanii dupa 11 septembrie 2001 despre fundamentalistii islamici. "De ce nu ma plac?" s-ar putea in schimb intreba Nicolas Sarkozy despre francezi la mai mult de un an de mandat.
Sarkozy este omniprezent, atat acasa, cat si in plan international. Pe 13 iulie lideri din peste 40 de tari au participat la Paris la prima intalnire a "Uniunii pentru Mediterana". Franta si-a reluat locul in lume si in Europa. Pe plan intern a inceput un program ambitios si dificil de reforme mult asteptate si pe care cei mai multi cetateni le recunosc a fi inevitabile. Reforma legislatiei muncii si cea din sectorul educatiei au deja rezultate. Energia, vointa puternica si spiritul activ ale lui Sarkozy sunt de-a dreptul spectaculoase.
si totusi el este cel mai putin popular dintre presedintii celei de-a Cincea Republici, cel cu caderea cea mai spectaculoasa, cea mai rapida si cea mai de durata din gratiile francezilor. S-a ajuns la situatia in care atat amicii, cat si inamicii sai se intreaba daca va fi posibila o revenire.
Ce nu a mers?
"Nu vreau un general bun, ci unul norocos", obisnuia sa ricaneze imparatul Napoleon I. Aplicand acest standard, el nu si l-ar fi dorit pe Sarkozy. Cu o campanie axata pe promisiunea de restabilire si imbunatatire a puterii de cumparare a francezilor, Sarkozy a ajuns la putere in mai 2007, la doar cateva saptamani inainte de a erupe criza de pe piata ipotecara americana si cu putine luni inainte ca preturile marfurilor sa explodeze. Apoi, el a preluat presedintia Uniunii Europene la cateva zile dupa ce irlandezii au spus un rasunator "Nu" Tratatului de la Lisabona, rolul sau fiind redus astfel, cel mult, la cel al unui exercitiu de limitare a daunelor. si, pentru a pune capac la toate, echipa nationala de fotbal a Frantei, a carei victorie in finala Campionatului Mondial din 1998 i-a oferit lui Jacques Chirac, predecesorul lui Sarkozy, un scurt respiro si l-a ajutat sa dispuna de un temporar plus de popularitate, a fost umilita la Campionatul European din iunie.
Chiar si asa insa, contextul international si evenimentele sale neprevazute nu sunt suficiente pentru a explica lipsa de popularitate a lui Sarkozy in randurile populatiei franceze. Problema i se trage din combinatia dintre esenta fiintei sale si stilul sau, o combinatie care se traduce intr-o crasa lipsa de coerenta.
Pe masura ce criza economica tinde sa cuprinda Franta si restul lumii, francezii nu-si simt spatele aparat de presedintele lor tanar si plin de energie. Desigur, transpare din aceasta perceptie un element de profunda nedreptate subiectiva. Dar despre asta vorbim in politica. Aparitia fizica a presedintelui si limbajul trupului – daca ar fi un personaj shakespearian probabil ca ar fi cel al tradatorului Iago din "Othello" – sunt o componenta a problemei. Nervozitatea sa, impulsivitatea ce frizeaza uneori vulgaritatea sunt derutante pana si pentru majoritatea celor care au votat pentru el.
In Franta, de exemplu, reforma extrem de necesara a fortelor armate a fost insotita inutil de un aer malign, de parca un fost ministru de Interne, imbibat de o "cultura a politiei", ar fi fost absolut incapabil sa inteleaga "cultura armatei" in care spiritul onoarei joaca un rol central. Succesul incontestabil pe care Sarkozy l-a repurtat in impunerea noii legislatii a muncii – succes demonstrat si de quasi-lipsa protestelor de strada – a fost subminat de dorinta sa de a provoca, reflectata de remarca totalmente gratuita ca "astazi, daca cineva face greva in Franta, nimeni nu mai observa!".
si in politica sa externa Sarkozy pare sa combine intuitia corecta cu tactica gresita – asta, atunci cand nu cumva intreaga sa strategie este viciata de urmarirea unor obiective contradictorii. Politica Frantei fata de China si chestiunea participarii presedintelui Frantei – si implicit a celui al UE – la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing au ilustrat perfect lipsa de coerenta. Sarkozy a judecat gresit echilibrul de putere dintre Franta si China, iar Parisul a iesit sifonat din acest episod diplomatic, cu un presedinte care a trebuit sa inghita galusca drepturilor omului si sa se incline dictatului reprezentat de realpolitik.
Similar, exista o nepotrivire intre mesaj si mesager inclusiv in abordarea lui Sarkozy fata de Europa. Observam un hiat intre diplomatia atenta, necesara obtinerii de consens intre Comisia Europeana si tari ca Irlanda, pe de-o parte, si stilul mai curand autoritar al presedintelui, pe de-alta.
Chiar daca popularitatea lui Sarkozy ramane la niveluri scazute, o majoritate a francezilor isi doreste ca el sa aiba in final succes, pentru ca mai are in fata sa patru ani si pentru ca oricum nu exista vreo alternativa la orizont. Stanga ramane in deriva, prinsa intre certurile interne si ascensiunea extremismului anticapitalist.
Pentru un presedinte pus pe reforme, "mai putin inseamna mai mult" – mai putina agresivitate, mai putin egotism. Dar poate un om sa actioneze impotriva naturii sale cele mai profunde? Raspunsul probabil este ca nu.
