Preşedintele Franţei, François Hollande, şi cancelarul german, Angela Merkel, au celebrat ieri la Berlin a 50-a aniversare a Tratatului de la Élysée care la 22 ianuarie 1963 a parafat reconcilierea franco-germană, însă în spatele festivităţilor se află, potrivit media, „un cuplu cu relaţii complexe”, „un cuplu uzat”, în cadrul căruia Germania are acum un „ascendent”.
Franţa şi Germania au celebrat ieri 50 de ani de la reconcilierea lor istorică după război şi s-au străduit să uite diferendele asupra crizei euro sau conflictul din Mali. La 22 ianuarie 1963, semnarea Tratatului de la Élysée de către generalul De Gaulle şi cancelarul Konrad Adenauer a marcat voinţa prieteniei celor doi “inamici ereditari”. Un tratat care a pus în funcţiune consultări permanente care au făcut din cele două ţări principalii piloni ai construcţiei europene.
Ziua aniversară a debutat la ambasada franceză, unde cancelarul Angela Merkel şi preşedintele François Hollande s-au întâlnit cu personalităţi culturale. În cursul zilei, guvernele francez şi german s-au reunit în consiliul de miniştri la Cancelarie, iar şeful statului francez şi cancelarul german au luat parte la o conferinţă de presă comună. Apoi, deputaţii din Bundestag şi din Adunarea Naţională s-au reunit două ore pentru dezbateri în Reichstag. Pentru prima oară în istorie, Bundestagul a găzduit un Parlament străin sub cupola de sticlă – simbolul transparenţei instituţiilor – a marelui complex unde au fost prezenţi peste 400 de deputaţi francezi. Ziua s-a încheiat cu un concert la Filarmonica din Berlin, unde au fost interpretate şi o piesă germană a lui Beethoven şi una franceză, creaţie a lui Camille Saint-Saëns.
“Criza” celor 50 de ani
Nicăieri în lume nu găseşti un astfel de binom de state care să dispună de structuri bilaterale atât de dense şi variate, cu toate că diferenţele profunde de cultură politică dintre cele două ţări rămân numeroase. Sosit la Berlin de luni seară, François Hollande s-a străduit, asemenea şi cancelarul Angela Merkel, să prezinte imaginea unui cuplu unit, în faţa celor peste 200 de tineri francezi şi germani, reuniţi pentru o dezbatere retransmisă de Arte. Destinşi şi surâzători, cei doi lideri au pus accentul pe ceea ce îi apropie după care, în aceeaşi seară, s-au întrunit la un dineu de lucru, departe de microfoanele presei. Discuţiile au aprofundat problemele privind criza maliană, dar şi apropiatele reuniuni europene, spinoasa chestiune a bugetului european pentru 2014-2020 şi situaţia din zona euro.
În timp ce Germania este uneori criticată pentru slaba angajare în criza maliană, cancelarul nu a exclus susţinerea Franţei în operaţiunea militară din Mali contra islamiştilor înarmaţi, promiţând că “nu va lăsa să cadă” partenerul său. Preşedintele francez a regretat că “Europa apărării” progresează “prea lent”, obţinând asentimentul Angelei Merkel asupra acestui punct. În plan economic şi al crizei euro, numeroase voci din Germania sunt îngrijorate de o scădere economică a Franţei în raport cu vecina sa şi preşedintele Hollande a convenit că ţara sa are “o problemă de competitivitate” şi a “pierdut timp”, subliniind că Franţa va trebui să “ajungă Germania”.
De la “Merkozy” la “Merkollande”
Disensiunile apărute după alegerea la Élysée a lui François Hollande nu fac uitat faptul că relaţia franco-germană a fost o suită de crize şi de compromisuri găsite pe baza conflictelor şi a punctelor de vedere divergente, arată Le Monde. Ceea ce Ulrike Guerot, politolog la European Council on Foreign Relations din Berlin, numeşte “discordie creativă”. Cele două ţări cele mai importante din Uniunea Europeană, prin conceptele lor economice şi financiare, sunt două prototipuri a două modele prezente pe continentul european. Un compromis între o Franţă care pune accent pe o politică a cererii şi solidarităţii şi între o Germanie mai liberală, care insistă pe rigoare bugetară, este susceptibil să fie reluat de ansamblul partenerilor.
Pentru Ulrike Guerot, relaţia dintre Nicolas Sarkozy şi Angela Merkel, botezată “Merkozy”, a fost “un dezastru” pentru că mecanismul nu a funcţionat. Alinierea Franţei la poziţiile germane a contribuit la prezentarea propunerilor făcute de Paris şi Berlin ca expresia unei hegemonii germanice care a suscitat reacţii negative în Europa, în special în ţări din sud lovite de criză. Apoi, angajamentul Angelei Merkel în favoarea lui Sarkozy şi refuzul cancelarului de a primi candidatul socialist la preşedinţiale, François Hollande, au lăsat urme. Pentru a se demarca de predecesorul său, noul şef de stat francez a insistat încă după alegerea sa asupra diferendelor cu Berlinul, în special în politica europeană. Concret, relaţia franco-germană suferă de o asimetrie între cei doi parteneri, nocivă pentru buna funcţionare a cooperării bilaterale. Dificultăţile economice şi bugetare ale Franţei produc îngrijorare în Germania, legată de posibilitatea unei desprinderi a Parisului, care în cel mai rău caz ar fi fatală pentru Europa. După cum se întreba în urmă cu câteva săptămâni cotidianul Bild Zeitung: “Franţa va fi noua Grecie?”. De altfel, după alegerea lui François Hollande, presa germană critică adesea Franţa, denunţând reformele economice ale noului preşedinte, despre care comentatorii germani consideră că nu pot reforma ţara vecină.
În afara zonei euro, alte dosare apasă peste „nunta de aur” franco-germană. În plan internaţional, rezerva Germaniei de a susţine Franţa în Mali altfel decât verbal şi cu două avioane de transport aminteşte absenţa Berlinului în intervenţia în Libia.
La care se adaugă tergiversările Germaniei din toamnă, care au dus la eşecul fuziunii între EADS şi compania britanică BAE System, ce ar fi dus la naşterea unui gigant mondial al aeronauticii, sau, mai recent, repatrierea rezervelor de aur ale Bundesbank depuse încă la Paris.
În pofida diferendelor, cadrul global funcţionează. Multitudinea relaţiilor dintre cele două ţări este unică în lume – schimburi între responsabili politici şi funcţionari, comune înfrăţite, diplome universitare duble, căsătorii mixte… Fiecare ţară rămâne principalul partener al celeilalte.
