De 27 de ani, de când a fost ciuruit la Târgoviște cuplul Ceaușescu Nicolae și Elena, aud mai mereu în jurul meu persoane de toate vârstele – din păcate, și foarte tinere –care afirmă că numai Ceaușescu a construit ceva în România.
Vrei, nu vrei, auzi tot felul de „atotștiutori“ clamând în mod victorios că Ceaușescu a făcut Casa Poporului, Ceaușescu a făcut metroul, Ceaușescu a făcut Canalul, Ceaușescu a făcut marile unități industriale unde oamenii aveau de muncă, Ceaușescu a făcut România respectată în lume și, mai ales, era liniște pe vremea lui Ceaușescu.
Sunt unii români care-l laudă pe cârmaciul de la Scornicești chiar în pridvorul bisericii, în calitate de enoriași sau chiar arhierei, uitând subit cum cel mai iubit dintre comuniști a dărâmat biserici cu sutele și a băgat oameni la pușcărie numai pentru că spuneau „Hristos a Înviat!“.
Am o întrebare pentru toți acești „patrioți verzi“: dar noi, românii, unde eram când Ceaușescu ridica asemenea minuni ale lumii? Eram la coadă la tacâmuri de pui, la cartela de pâine sau cumva chiar la Canal sau la Casa Poporului?!
Și Ceaușescu cu ce bani și efort supraomenesc a ridicat tot acest edificiu românesc? A venit cu banii lui Andruța de la Scornicești sau cu banii lui tanti Leana din Lehliu-gară? Nuuuu, a construit în România pe banii și pe efortul plin de sacrificii al poporului român. Popor înfometat zi de zi, ținut în frig și teroare de către activiștii de partid simpli sau cei cu sarcini speciale.
Acum, cei din urmă au pensii speciale, iar cei care au muncit din greu abia își duc zilele de azi pe mâine. Și asta din cauză că același popor umil și înfometat a votat ca oile atât în Duminica Orbului (20 mai 1990), cât și în toamna lui 1992, ca un fost activist PCR – pe numele său din buletin Ion Ilici Marcel Iliescu – să ne conducă pe mai departe.
Când țările din jurul nostru alegeau să schimbe ordinea și își desemnau conducători dintre cei care fuseseră întemnițați (Vaclav Havel în Cehoslovacia sau Lech Walesa în Polonia), noi, românii, în proporție de 85% am tras tot pentru Moscova, cu un ilustru reprezentant al său.
Revenind la mentalitatea noastră de turmă condusă neapărat de un „tătuc“, am cerut și de la Iliescu și de la Constantinescu, și de la Băsescu și de la Iohannis același lucru: să pună biciul pe orice, pe armată, pe poliție, pe muncitori, pe popor în genere. De ce? Pentru că nouă, din păcate, ne lipsește „tătucul“ cu biciul său!
Dacă în SUA, de exemplu, un american ar spune că reședința președinților, Casa Albă, a fost construită de Lincoln, toți americanii l-ar crede diliu. Păi mândria noastră de popor unde mai e? – ar spune ei. Noi, națiunea americană liberă, prin efortul nostru comun am construit tot ce se vede.
La Londra fiind, cu mulți ani în urmă, am făcut o glumă cu un reprezentant al Perfidului Albion. „Sir, știți că metroul londonez a fost ridicat în 1863, pe timpul Reginei Victoria?“ Omul, un tip elegant și cu pipa într-un colț al gurii, s-a uitat condescendent la mine și mi-a spus, pe un ton extrem de calm: „Domnule, știți că Tamisa curgea și pe timpul Regelui Alfred și curge și acum, pe timpul suveranei Elisabeth II!“.
„A venit cu banii lui Andruța de la Scornicești sau cu banii lui tanti Leana din Lehliu-gară? Nuuuu, a construit în România pe banii și pe efortul plin de sacrificii al poporului român. Popor înfometat zi de zi, ținut în frig și teroare de către activiștii de partid simpli sau cei cu sarcini speciale.“
Cu alte cuvinte, răspunsul englezului seamănă cu al bucovineanului care, întrebat fiind la admitere la școala de miliție de unde și până unde ține în timp istoria României, a răspuns sec: „De la Burebista pân’ la prostu’ ista!“.
În timp ce la britanici mândria se manifestă în viața de zi cu zi prin felul de a fi, de a gândi și de a munci, la noi se manifestă doar în bancuri, și alea sporadice.
Până nu ieșim din această mentalitate de popor condus de străini răi, de popor care are nevoie neapărat de un tătuc și neapărat vizionar și luminat, care „știe el de ce ne duce unde ne duce“, și nu avem un strop de mândrie pentru munca și istoria noastră, cred că ne vom surpa ca națiune. Care odată era mândră de rădăcinile și de dăinuirea sa prin timp.
Ori alegem calea recomandată de veșnicul și nemuritorul Nenea Iancu prin gura lui Farfuridi: „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale… Din această dilemă nu puteți ieși…“.
