În 1870, scriitorul francez Victor Hugo a avut o viziune. A plantat un stejar în gradină şi a prezis cu acea ocazie că atunci când copacul va ajunge la maturitate vor fi luat deja fiinţă “Statele Unite ale Europei”, o forţă recunoscută la nivel global.
La 140 de ani distanţă, şi visul, şi stejarul lui Hugo există încă. Dar ambele sunt veştejite.
Este introducerea unei analize făcute de publicaţia americană The New York Times acum un an, când criza din Grecia arunca Uniunea Europeană în incertitudine economică şi aşternea asupra ţărilor membre perspectiva neagră a dezintegrării UE.
Soluţia de ultim moment a fost menţinerea Greciei – dar şi a monedei euro – în viaţă printr-un ajutor financiar consistent aprobat de capii UE: peste 100 de miliarde de euro. Exerciţiul a fost repetat în cazul Irlandei, cu un nou plan de ajutor care a depăşit 100 de miliarde. Şi ar putea încă să fie reprodus pentru Portugalia.
“Uniunea Europeană s-a erodat”
Motivul pentru care euroscepticismul nu a crescut considerabil în urma acestor rateuri este unul simplu: ajunsese deja la cote îngrijorătoare. Dacă în 2009, eurobarometrul realizat de Comisia Europeană a constatat că doar 45 la sută dintre cetăţenii europeni au o imagine pozitivă asupra UE, în 2011 acelaşi sondaj arată că procentul celor care cred că instituţiile europene au acţionat eficient împotriva crizei este tot de 45 la sută.
Explicaţia a oferit-o, cu ocazia prezentării eurobarometrului “de primăvară” la Bucureşti, şeful Reprezentanţei Comisiei Europene în România, Nicolae Idu: “Acest procent al încrederii în Uniunea Europeană derivă dintr-un proces de erodare istorică a UE, mai ales legată de situaţia din vechile state membre, care o bună perioadă s-au bucurat de un nivel de trai ridicat…”.
Fără solidaritate, fără toleranţă…
Punctele de suspensie dau întotdeauna loc interpretărilor. Iar în ceea ce priveşte comportamentul de dată recentă al vechilor state membre, interpretările curg. Iată una dintre ele, aparţinând ministrului de Externe român, Teodor Baconschi: “Franţa şi Germania se opun aderării României la spaţiul Schengen din motive iraţionale”.
Implicate activ în cazurile Grecia şi Irlanda, Franţa şi Germania nu mai par acum dispuse să tolereze slăbiciunile celorlalte state membre. Şi invocă fenomenele corupţiei şi crimei organizate din România pentru refuzul de a gira accesul la Schengen, chiar dacă autorităţile române arată că au pus la punct mecanismul de control al frontierelor, cerinţa oficială a UE.
Aşadar, principiul solidarităţii promovat de instituţiile europene inclusiv prin ambiţiosul program de reforme Europa 2020 pare în prezent mai degrabă relativ.
Iar această impresie a fost accentuată de atitudinea intolerantă a cancelarului Germaniei, Angela Merkel. Într-un discurs care a făcut înconjurul lumii, rostit în octombrie 2010 în faţa tinerilor din partidul său, Merkel a declarat ferm că multiculturalismul a eşuat complet. Argumentul său, cum că germanii nativi nu pot trăi în armonie alături de imigranţi din culturi diferite, pare să fie împărtăşit de majoritatea populaţiei.
BBC a descoperit, tot în acea perioadă, un sondaj efectuat de popularul ziar Bild, în care 66 la sută dintre respondenţi susţineau că Islamul nu este o parte din Germania, deşi minoritatea turcă din ţară depăşeşte 2,5 milioane de persoane.
“Nu putem să-i lăsăm să ne alunge din propria ţară”, s-a grăbit să întărească acest gen de discurs, într-o vizită în Germania, politicianul olandez Geert Wilders, cunoscut ca anti-musulman.
Europa de dreapta
Nici retorica de dreapta nu mai este însă o surpriză într-o Europă care a ales să întărească reprezentarea politică a partidelor de această factură la alegerile pentru Parlamentul European din 2009. Astfel, dintre cei 736 de eurodeputaţi aleşi la scrutinul de acum doi ani, 35 sunt conservatori şi populişti de dreapta. Asta în condiţiile în care dezinteresul pentru Uniunea Europeană s-a făcut din simţit din nou. Au votat doar 44 la sută din totalul cetăţenilor europeni eligibili, cea mai slabă prezenţă din istoria de 20 de ani a alegerilor europene.
Serbia şi Croaţia, neimpresionate
Deşi în ţările care au aderat la UE în 2004 şi 2007, “Statele Unite ale Europei” sunt privite cu ochi mai buni decât în ţările europene de tradiţie, noile pretendente la aderare par mai puţin entuziaste decât ar fi, poate, de aşteptat.
La începutul lunii martie, câteva mii de croaţi au protestat din nou în centrul Zagrebului, cerând demisia Guvernului într-o perioadă marcată de criza financiară şi de acuzaţii de corupţie. Protestatarii au afişat pancarte anti-UE, deşi autorităţile croate speră să adere la Uniunea Europeană cât mai curând.
Şi experţii sîrbi de la Belgrad, consultând un recent sondaj de opinie, constată că susţinerea publică faţă de obiectivul integrării în UE scade. Motivul ar fi criza economică.
“Când oamenii văd că în Spania şomajul este de 20 la sută şi că Grecia, Irlanda şi Portugalia sunt afundate în greutăţi economice, înţeleg că situaţia nu este roz în UE”, spune profesorul universitar Zoran Stojilikovic, potrivit site-ului b92.net.
Totuşi…
Profesorul sârb se arată însă încrezător că majoritatea conaţionalilor săi nu vor spune “nu” avantajelor oferite încă de statutul de ţară membră a Uniunii Europene.
Cu alte cuvinte – spuse în sârbă, croată, germană, franceză sau română – chiar dacă se scutură de frunze, stejarul european al lui Hugo încă mai arată că poate să ofere umbră.
