Jurnalistul Sorin Șerb scrie, într-un comentariu publicat pe Europa Liberă, despre modificările la Legile Justiției, propuse de ministrul Tudorel Toader.
Redăm câteva fragmente din opinia lui Sorin Șerb:
”Ministrul Justiției a aruncat o piatră în balta politicii și sute de înțelepți de Internet încearcă s-o scoată. Este o piatră cu o profundă conștiință politică și a nimerit chiar în miezul problemei. Pe care l-a făcut praf.
(…) Mulți leagă discursul monoton și cumva prolix al ministrului de semnificația zilei în care l-a rostit, 23 august. Cumva, printr-un soi de memorie reziduală, el ar fi simțit nevoia să celebreze fosta zi națională din perioada dictaturii comuniste. Contestatarii spun că acum, ca și atunci, ne aflăm la două tancuri și trei divizii distanță de dictatură și de Moscova. Semnele ar fi evidente: ministrul vrea să dea controlul justiției pe mâna partidului. Vrea să decapiteze parchetele generale și speciale și să le transplanteze capete de politruci. Vrea să întoarcă România cu zeci de ani în timp, discriminându-i pe tinerii din sistem.
(…) Este clar că, deși toți se declară prietenii adevărului și ai justiției, nimeni nu știe sau nu spune despre ce justiție este vorba: nu orice oarbă cu sabie vrea binele suprem și, cu atât mai puțin, binele privat. Cu toții sunt de acord că justiția ar trebui reformată. Unii cred că trebuie schimbate normele de funcționare. Alții, că schimbările trebuie să fie doar pe ici pe colo, în părți de retorică, nu și în cele decizionale sau procedurale. Un cerc care, intens mângâiat, devine vicios, cum spune Ionesco. Nicicând în ultimii zece ani limba română nu a fost mai generoasă cu sensurile ca în cazul cuvântului justiție care are creat omonime cam în toate taberele politice, în clanurile interlope și în triburile familiale. Ca să știi despre ce justiție vorbești ar trebui să te uiți cine folosește cuvântul și în ce context. Semnificațiile justiției nu mai coincid de mult cu cele ale dreptății și, de multe ori, justiția de pe băncile tribunalelor diferă fundamental de dreptatea de pe treptele de la intrare.
(…) Justiția a suprapopulat închisorile cu găinari însă a fost extrem de clementă cu marii infractori și de multe ori fie a băgat sub preș marile dosare, fie le-a amânat până și-au pierdut semnificația, fie le-a casat pentru că probele și declarațiile erau inconsistente sau contradictorii. Uneori a fost nevoie să treacă generații pentru a se da o soluție juridică în cazuri de crime împotriva umanității (dosarele Ficior și Vișinescu). Alte dosare la fel de importante au devenit de nejudecat după sutele de intervenții în cutiile cu probe și în declarații (dosarul Revoluției sau al mineriadei din iunie 1990). Chiar și în dosarele recente, mai ales în cele în care sunt prinși puternicii zilei, judecătorii resping de multe ori încadrările procurorilor și stabilesc pedepse simbolice. Justiția a dovedit de nenumărate ori că este bine orientată politic. Că preferă să nu se lege de peștii cei mari (amânarea a devenit o strategie de ocolire a iminentelor sentințe iar condamnarea cu suspendare – o simulare a executării) și că justiția se aplică cu celeritate și duritate doar de la un anumit palier social în jos.”
