Regizorul Felix Alexa se pregăteşte să-şi serbeze ziua ca de obicei, prin muncă.Cum, deşi încă tânăr, este un director de scenă cu zeci de spectacole la activ, el se simte îndreptăţit să facă o radiografie a modului în care fucţionează „organismul” teatrului românesc.
Diagnosticul dat de „doctorul Felix Alexa” e unul foarte grav şi consideră că „pacientul” trebuie operat cât mai curând.
Felix, împlineşti în curând o vârstă care fără a fi una impresionantă te califică deja la capitolul „matur”. Crezi că „tânărul regizor Felix Alexa”, o sintagmă care nu se mai dezlipea de tine, trebuie să fie reconsiderată?
Felix Alexa: Da, împlinesc pe 18 noiembrie, 44 de ani, dar întotdeauna am crezut că vârsta biologică nu are decât o parţială legatură cu maturitatea interioară, sufletească, artistică. Cred că sunt un regizor matur, în sens artistic, de multă vreme, asta dacă mă gândesc la preocupările pe care le aveam în legatură cu modul de a face teatru, chiar acum 10-15 ani. Altfel cred că acum am o anumită libertate şi curaj pe care nu le aveam într-o perioadă în care tinerii regizori fac spectacole mai ţăcănite,dar uneori lipsite de substanţă. Dar glumind oarecum nu m-ar deranja deloc să mi se spună în continuare „tânăr regizor”. Ani de zile m-a enervat faptul că aveam o faţă mai de puşti decât vârsta mea reală şi aveam senzaţia că nu sunt luat în serios din cauza asta. Acum la 44 de ani e puţin invers. (râde)
Cât timp ai petrecut în teatrul românesc?
F.A: Dacă mă gândesc că tatăl meu era student la regie teatru când m-am născut eu şi că am locuit o vreme în copilărie într-o cabină de la Teatrul Giuleşti, vrând-nevrând, mai mult nevrând, aveam legătură cu toate tensiunile legate de spectacolele pe care le făcea el atunci, sunt aproape 43 de ani, asta dacă consider că în primul an de viaţă, eşti cam inconştient. Glumesc, dar e ceva adevărat în afirmaţia asta. Cu adevărat însă am început să înţeleg şi să „simt” ce înseamnă lumea teatrală în momentul în care am făcut primul meu spectacol la Casandra, în 1991.E o lume cu bune şi rele în care nu cred că eşti niciodată cu adevărat, în sensul că nu îi aparţii cu totul , decât dacă treci prin multe etape, uneori pline de entuziasm şi satisfacţii, alteori de-a dreptul depresive.
Ai intrat la IATC înainte sau după revoluţie? Cum au fost începuturile tale în teatru?
F.A: Am început facultatea în cel mai negru comunism şi am terminat-o după Revoluţie, în 1991. A fost un şoc total pentru mine ce s-a întâmplat după 90, înainte mă gândeam cum o să termin facultatea şi o să fiu obligat să fac spectacole după piese de Paul Everac, cu muncitori revoluţionari pe şantierele patriei, pe la Turda sau Petroşani, şi în schimb, în 1991, după primul meu spectacol de la Casandra m-am trezit invitat de Andrei Şerban direct la Teatrul Naţional din Bucureşti. Apoi am fost invitat la Paris să lucrez cu Peter Brook, o şansă extraordinară pentru orice tânăr regizor din lume. Deci pot spune cu sinceritate că începuturile au fost extraordinare şi m-au influenţat foarte tare nu numai profesional, dar şi uman. A fost o deschidere, în toate sensurile, care m-a ajutat enorm. Am învăţat însă, după aceea, în timp, că în lumea artistică cel mai important lucru e să ai continuitate, să încerci să nu te culci nicodată pe laurii unui succes de moment. Asta poate fi foarte periculos.
Faptul că esti fiul lui Alexa Visarion te-a ajutat în carieră sau te-a încurcat?
F.A.: Şi una şi alta. M-a ajutat mult faptul că am avut un contact indirect cu oameni interesanţi, cu o lume teatrală pe care chiar dacă nu o înţelegeam cu totul, mi-era oarecum familiară şi cred că cel mai mult m-a ajutat genetic. Sunt lucruri pe care le-am moştenit de la tata şi care cred că m-au ajutat mult. În acelaţi timp mărturisesc că mă enerva rău faptul că la început eram „băiatul lui Alexa”, că lumea se raporta la mine în acest fel, şi că aşteptările în ce mă priveşte erau într-un fel mai mari. De altfel am refuzat să-l chem pe tatăl meu vreodată la vreun examen în Institut şi mi-am făcut aproapte o ambiţie personală din a evita orice ajutor la începutul carierei mele. Ţin minte că am refuzat să joc spectacolul de la Casandra, care fusese un real succes, la Teatrul Mic, numai pentru faptul că tatăl meu era directorul acelui teatru atunci. Din fericire de foarte mulţi ani, pentru toată lumea teatrală suntem doi artişti complet diferiţi şi asta cred că e bine pentru amândoi.
În toti acesti ani in care ai fost ‘căsătorit‘ cu teatrul, te-ai simţit vreodată „trădat” în dragoste?
F.A: Da, de câteva ori, şi e normal să fie aşa. Ca în orice „căsnicie”, şi-n asta cu teatrul pot interveni crize, plictis, dezamăgiri. Important însă e că nu simt nevoia să „divorţez”. Va fi de lungă durată…
Bănuiesc că după ce ai revenit în ţară după ce ai lucrat un an cu Peter Brook ai fost un pic frustrat. Reveneai în teatrul românesc de pe o alta planetă. Ce-ai simţit atunci ?
F.A: Da a fost un moment dificil pentru că mă întorceam dintr-o lume cu totul specială, de cel mai înalt nivel, şi am dat acasă peste o lume românească care-şi căuta cu disperare identitatea. Cred acum că era firesc să am un anume fel de criză artistică eu însumi, pentru că eram în căutarea propriului drum care fusese evident marcat de experienţa Peter Brook. E foarte important să poţi avea contact cu o mare personalitate, dar la fel de important e să ştii să te eliberezi de influenţa ei covârşitoare. Am trecut atunci prin această mică criză de identitate artistică.
Teatrul nostru de azi e cu un picior în capitalism şi cu unul în socialism, dacă eşti angajatul unui teatru ai salariu fix, dacă eşti free lancer poţi fi plătit aproape ca afară, dar nu ai siguranţa unui angajament. Ce ti se pare în regulă şi ce crezi că nu funcţionează în modul în care e organizat teatrul?
F.A: Eu aş fi mai dur şi aş zice că e cu un picior în groapă. Sistemul teatral românesc e putred pe dinăuntru şi cel mai rău e, că începe să miroasă a hoit. Lucrurile devin din ce în ce mai periculoase cu fiecare an ce trece, pentru că sistemul nu încurajează cu adevărat valoarea, protejează mediocritatea şi lenea, directorii nu pot să dea afară pe nimeni, chiar dacă sunt actori netalentaţi, dacă au contracte pe perioadă nedeterminată ,şi nici nu-i pot angaja pe cei talentaţi din cauza blocării posturilor. Seriozitatea în teatru a devenit un lucru rar şi din păcate asta influenţează calitatea spectacolelor. Poate o sa fiu înjurat de mulţi dar nu cred că lefurile mici, ridicol de mici, sunt un argument, mai ales pentru nişte actori tineri, de a renunţa la pasiunea profesiei, la un anumit fanatism, atât de necesar pentru a face artă în ziua de azi. Mi se pare foarte grav că aud argumente financiare ca justificare pentru lipsa pasiunii, pentru tratarea superficială a lucrului la un rol sau a repetiţiilor. Mărturisesc că am credinţa că în teatre nu trebuie să mai rămână decât cei cu adevărat pasionaţi de această meserie. Alt gen de actori pe mine nu mă mai interesează de mult. Un spectacol bun iese atunci când toţi oamenii implicaţi, actori sau tehnicieni, regizor şi scenograf, trăiesc o scurtă perioadă, intens, viaţa acelui spectacol. Din energia tuturor acel spectacol trăieşte. Să nu ne mirăm că vedem atâtea spectacole de la teatrele maghiare în Festivalul Naţional de Teatru sau la nominalizările UNITER. Nu cred că sunt mai talentaţi, dar sigur sunt mai serioşi. Munca în echipă contează enorm şi senzaţia asta „de echipă” a devenit o raritate.
Ai un număr de actori cu care-ti place să lucrezi. Ce ceri de la un actor?
F.A: Îmi place să lucrez cu actori pasionaţi, creativi, dăruiţi şi cu un anumit tip de inteligenţă scenică. Cu actori puternici, care nu te ascultă şi execută indicaţiile pur şi simplu, ci te înţeleg şi sunt vii şi adevăraţi pe scenă. Actori cu care ai senzaţia că „simţi” la fel.
Crezi ca teatrul românesc poate fi reformat sau asta e doar o poveste cu zâne?
F.A: Şi poveştile cu zâne pot deveni realitate dacă crezi în ele. E obligatoriu să fie reformat, altfel vom asista la o implozie, ceea ce ar fi dezastruos nu atât pentru cei care sunt acum în teatre şi lucrează, ci pentru generaţille viitoare.
Ce-ai face tu dacă ai fi director de teatru? Ce măsuri ai lua?
F.A: Unele necesare şi dure. Sunt sigur că toţi m-ar înjura, dar cred că aş merge mai departe cu astfel de decizii, pentru că aş fi convins că sunt singura soluţie. Şi i-aş încuraja pe cei cu adevărat talentaţi. Problema e că în sistemul actual nici nu ai cum să iei astfel de măsuri. Directorii au mâinile legate şi sub ochii unor tineri care speră să intre să joace într-un teatru, mediocrităţile sfidează uneori directorii pentru că ştiu că legislaţia actuală nu le permite să îi dea afară. E trist şi grav dacă lucrurile vor continua tot aşa. Mie îmi place ideea de teatru de stat, de repertoriu, de echipă care se sudează în ani de zile, asta cu condiţia să nu devină un azil pentru rataţi leneşi.
Ştiu că vei avea vineri o premieră. Îti sărbătoresti ziua prin muncă?
F.A: Da, am la Odeon prmeiera unui proiect mai special. E vorba de transpunerea în teatru a serialului realizat de Stelian Tănase la Realitatea TV, „Bucureşti strict secret”. Am ales ca primă temă cazul spectaculos al premierei cu „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, un imens succes în epocă, dar cu autor necunoscut. Sebastian, ca evreu, nu putea să semneze cu numele lui adevărat şi atunci s-a creat o adevărată conspiraţie, demnă de un film poliţist, pentru a ascunde adevărata identitate a autorului. Radu Beligan care a jucat rolul principal la premiera din 1944, va aduce informaţii spectaculoase despre acest caz, iar Marius Manole şi Rodica Mandache vor întregi distribuţia acestui spectacol-document, cum l-am numit, care sper să arunce o lumină inedită asupra personalităţii lui Sebastian. Da, de ziua mea muncesc, dar sunt fericit să fiu alături de aceşti actori, de Stelian Tănase, de spiritul lui Sebastian.
Ce alte proiecte mai ai pe ţeavă?
F.A: După premiera de la Bulandra cu „Meşteşugul vieţii”, un spectacol la care ţin foarte mult, am început repetiţiile la Metropolis cu un text de Hristo Boicev, o comedie amară şi cinică, cu o distribuţie foarte tare : Răzvan Vasilescu, Virgil Ogăşanu, Marius Stănescu, Valentin Uritescu etc. La sfârşitul lui ianuarie voi începe repetiţiile la Teatrul Maghiar din Cluj cu „Domnişoara Iulia” de Strindberg, cu doi actori minunaţi: Bogdan Zsolt şi Imola Kezdi. Din fericire chiar am de lucru.
Pe plan personal, esti un tip împlinit si împăcat cu tine si cu viaţa ta?
F.A: Nu până la capăt. Cred că ar fi şi periculos să fiu împlinit şi împăcat cu viaţa mea, n-aş mai avea nelinişti, angoase, speranţe, iluzii. Şi toate astea pe mine mă ajută să fac teatru, să creez vieţile personajelor. Uneori neglijând-o pe a mea.
Ai cumva regrete că te-ai făcut artist sau pentru modul în care ţi-ai „meşteşugit” viaţa, ca să parafrazăm titlul celui mai nou spectacol al tău?
F.A: Că am ales să fiu regizor, niciunul. Pentru partea cu „meşteşugul vieţii”, învăţ încă… din mers.
