Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti şi Muzeul de Artă din Timişoara vă invită să participaţi la evenimentele expoziţionale dedicate pictorului Silviu Oravitzan, care vor avea loc la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, până pe 23 iunie.
Silviu Oravitzan, născut în 1941, la Ciclova Montană, judeţul Caraş-Severin, a acumulat la palmaresul său artistic, în ultimii 35 de ani, participări expoziţionale internaţionale şi naţionale de mare prestigiu. Opera sa se află răspândită în nenumărate colecţii muzeale şi private din Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Germania, România, Suedia, Austria, Italia. Deşi pare influenţat de diferiţi pictori abstracţi din secolul XX, maestrul bănăţean e considerat a-şi avea rădăcinile în arta bizantină, în arta religioasă a Răsăritului creştin-ortodox.
Silviu Oravitzan contrazice percepţia unei Europe de Est lipsite de relevanţă pentru arta contemporană. Cu expoziţii în spaţii prestigioase, de felul Muzeului de Artă Catolică de la New York, unde a expus alături de îngerii din bronz ai lui Dali, artistul demonstrează că inspiraţia nu are graniţe culturale şi cu atât mai puţin geografice.
Artă terapeutică
Reputatul documentarist Paul Barbăneagră zicea despre Silviu Oravitzan: „Să nu uităm că noi suntem după câteva secole de alienare şi de sminteală. Or, pictura, în raport cu sminteala aceasta, are, pentru că noi trebuie să acceptăm că tot ce facem nu facem în absolut, ci în acest context al istoriei care s-a trădat pe ea, ne-a trădat pe noi, ne-a alienat, suntem în drum spre apocalips. Cine nu vrea să accepte lucrul acesta să aibă răbdare.
Or, în măsura în care, cum spunea Eliade, noi nu putem ieşi din istorie, noi trebuie să trăim în istorie, dar, în acelaşi timp, să ne-o asumăm şi s-o depăşim, adică să găsim o soluţie terapeutică la această îmbolnăvire a timpului şi a fiinţei noastre care e istoria. Una dintre soluţiile acestea eu o văd în pictura lui Silviu Oravitzan care este mai mult decât terapeutică, mântuitoare. Sigur că nimeni nu poate vindeca alienarea lumii moderne, dar măcar o asemenea artă dă posibilitatea să ne-o asumăm mai puţin dureros, mai puţin catastrofic.
Adică, ne ajută să găsim un echilibru interior, în raport cu dezechilibrul care devine din ce în ce mai sufocant, mai apăsător, datorită unei forţe care vine din adâncul fiinţei şi care îţi permite să-ţi reaminteşti anumite valori, care nu sunt numai ale artei, care sunt ale fiinţei, pentru că arta trăia, înainte, ca expresie a fiinţei, nu ca expresie a unui talent, a unui punct de vedere personal. Or, această reîntoarcere la originile artei şi la raportul de ordin ontologic cu lumea constituie, cred, poate principala calitate a artei lui Silviu Oravitzan.”
