Sǎptǎmâna trecutǎ a avut loc lansarea cǎrţii profesorului Vasile Gheţǎu “Drama noastrǎ demograficǎ. Populaţia României la recensǎmântul din octombrie 2011”, apǎrutǎ sub egida Insitutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare. Vasile Gheţǎu este, fǎrǎ îndoialǎ, cel mai competent dintre experţii români în demografie, consultant ONU în probleme de recensǎmânt. A condus din poziţia de director general recensǎmântul din 1992, deci ştie ce spune, atât teoretic cât şi practic, când e vorba despre analiza rezultatelor unui recensǎmânt.
Analiza propusǎ de cǎtre Vasile Gheţǎu întâmpinǎ o dublǎ dificultate: datele disponibile sunt provizorii şi parţiale, iar recensǎmântul a fost viciat de imperfecţiuni majore – cea mai gravǎ fiind nerecenzarea a circa un milion de persoane, în unele localitǎţi ponderea acestora fiind considerabilǎ (6% în Bucureşti). Punctul de plecare al analizei îl constituie scǎderea populaţiei stabile în mai puţin de 10 ani (martie 2002 – octombrie 2011), cu 2,6 milioane. Autorul demonstreazǎ cǎ din aceastǎ pierdere 0,4 milioane sunt rezultatul sporului natural negativ şi 2,2 milioane reprezintǎ emigraţia externǎ.
Aceastǎ informaţie determinǎ revizuirea proiecţiei pentru viitorul apropiat: Calculele d-lui Gheţǎu ne aratǎ cǎ în anul 2050 vom fi cel mult 15 milioane (proiecţiile anterioare se indicau 16,8-17 milioane) – asta doar pe baza mişcǎrii naturale, adicǎ fǎrǎ a lua în calcul migraţia externǎ. Ca rezultat imediat, o serie de indicatori, care se calculeazǎ prin raportare la populaţie, vor trebui revizuiţi – de la produsul intern brut şi datoria externǎ pe locuitor pânǎ la rata şomajului, pe care autorul o estimeazǎ la 8,5%, în loc de 7,7%, cum apare în statisticile oficiale. Sǎ adǎugǎm o posibilǎ diminuare a locurilor alocate în Parlamentul European şi alte organisme similare, pentru a constata cǎ datele recensǎmântului nu au doar valoare informativǎ.
Scǎderea populaţiei în sine e spectaculoasǎ, dar nu neapǎrat alarmantǎ. Motivele de îngrijorare vin din perspectivele structurii pe grupe de vârstǎ a populaţiei. Dacǎ acum avem 26 de vârstnici (65 de ani şi peste) la 100 de adulţi (20-64 de ani), în 2050 vor fi 50. Dacǎ acum avem probleme în a plǎti pensiile din cotizaţiile reţinute populaţiei active, ne imaginǎm dimensiunea problemei atunci când proporţia vârstnicilor va fi apropape dublǎ. Dacǎ luǎm în considerare şi celǎlalt segment de populaţie al cǎrei întreţinere cade majoritar în sarcina adulţilor (e vorba de tinerii sub 20 de ani), raportul total de dependenţǎ (proporţia dintre suma tinerilor şi a vârsnicilor şi numǎrul adulţilor), el este acum de 61% şi va fi de 80% în 2050. Vestea şi mai proastǎ e cǎ, pe termen mediu, o ipoteticǎ redresare a natalitǎţii nu va atenua problema ci o va agrava: în aceastǎ ipotezǎ, raportul total de dependenţǎ va ajunge la 88% în 2050 şi va continua sǎ creascǎ pânǎ în 2060 – abia dupǎ acest an va începe o lentǎ redresare.
A doua serie de rezultate preliminare ale recensǎmântului era programat a fi publicatǎ la 23 mai. Atunci s-a emis un comunicat prin care se spunea: “Întrucât modificările survenite în componenţa nominală a Comisiei, ca urmare a schimbărilor intervenite la nivelul conducerii unora dintre instituţiile implicate, nu au permis reunirea în şedinţă de lucru a CCRPL 2011 decât la 31 mai 2012, publicarea rezultatelor preliminare pentru RPL 2011 se amână pentru această dată”. La 31 mai am aflat cǎ, urma demiterii de cǎtre prim-ministrul Ponta a unui secretar de stat de la Interne şi a şefilor de la Evidenţa Populaţiei şi de la Cadastru, comisia cu pricina nu a putut fi întrunitǎ. De atunci a trecut o lunǎ şi jumǎtate şi rezultatele tot n-au apǎrut (între timp au fost demişi cei doi vicepreşedinţi ai Institutului Naţional de Statisticǎ). Ele ar fi trebuit sǎ includǎ structura pe grupe de vârste a populaţiei, deci am fi putut afla care este volumul populaţiei de peste 18 ani din România. Conform estimǎrilor lui Vasile Gheţǎu, acesta ar fi fost, la data recensǎmântului, de 15,4 milioane – destul de departe de cifra de peste 18,3 milioane care s-a utilizat la alegerile locale. O fi întâmplǎtoare tǎcerea?
Mircea Kivu este sociolog
