Alianţa Nord-Atlantică are de la 1 octombrie un nou şef în persoana norvegianului Jens Stoltenberg, care îi succede lui Anders Fogh Rasmussen şi care în tinereţe a criticat adesea organizaţia.
Fostul premier norvegian Jens Stoltenberg a preluat la 1 octombrie şefia NATO, în contextul tensiunilor cu Rusia pe fondul crizei din Ucraina, organizaţia urmând să dovedească în anii ce vin că poate îndigui în mod eficient agresivitatea Moscovei, dar să şi convingă aliaţii să investească în armatele lor. Devenit cel de -al 13-lea secretar general al NATO, Jens Stoltenberg pare o alegere puţin probabilă din mai multe motive – este un economist fără experienţă în domeniul apărării, un social-democrat care a construit bune relaţii cu Rusia. În fapt, veteranul social-democrat prezintă un contrast frapant cu predecesorul său, Anders Fogh Rasmussen, fost premier conservator al Danemarcei, care a dus o politică a NATO fără compromis asupra Rusiei, arată media europeană.
Este posibil să genereze neîncredere printre unii europeni din Est, care l-au considerat prea conciliant faţă de Rusia în criza din Ucraina. Stoltenberg este un om politic care în teren tratează faptele în mod flexibil şi este alegerea cancelarului german, Angela Merkel, pentru a conduce Alianţa, adesea considerată ca principalul instrument pentru a menţine America în Europa. Vestea că el va deveni secretar general al NATO a fost o surpriză pentru elita mondială şi politico-mediatică din Norvegia, arată cel mai mare cotidian din ţară, Aftenposten. „Au fost multe discuţii despre viitorul lui Stoltenberg, poate la ONU, dar nimeni nu a menţionat NATO”. Se pare că Merkel a avut ideea poziţionării lui la NATO, care a fost aprobată de Administraţia Obama. În căutarea unui responsabil NATO capabil să ţină piept Rusiei, Washingtonul avea în vedere candidatura ultra-atlantistului Radoslaw Sikorski, actualul ministru polonez de Externe, foarte angajat în criza ucraineană, dar el nu a atras unanimitate la Paris şi Londra. Candidatura lui Stoltenberg, care a aprobat intervenţia militară în Libia, nu a suscitat obiecţii din partea Franţei şi a Marii Britanii şi a fost susţinută, între alţii, de România, statele baltice şi Croaţia.
În una din rarele sale declaraţii recente despre Ucraina, Stoltenberg preciza că „Rusia a ales o abordare mai agresivă. Rezultatul este că noi nu am fost în măsură să continuăm speranţa iniţială a unui parteneriat strâns. Nu cred că există iluzii privind Rusia,ș dar consider că vom căuta posibilităţi acolo unde Rasmussen nu le vede”.
Rasmussen a avut discursuri marţiale contra Rusiei de la debutul crizei ucrainene, care au contribuit la întărirea imaginii unei Alianţe care revine la origini – apărarea colectivă faţă de Rusia, reamintind de războiul rece. În urmă cu un an, NATO îşi căuta o nouă raţiune de a fi în apropierea retragerii militarilor săi din Afganistan, unde luptaseră 13 ani fără să eradicheze talibanii şi fără să reuşească instalarea unui regim stabil. După cum declara ambasadorul Estoniei, „am traversat un an de turbulenţe”.
