Un grup de sapte francezi alaturi de doua romance au incercat pentru o zi cum este viata de tigan. S-au imbracat in straie traditionale si au plecat de la casa unor romi din Stolniceni-Prajescu catre Piatra Neamt, manastirea Sihla, Tirgul Neamt si retur. In drumul lor au gatit in padure la ceaun, au incercat sa vada cum sunt primiti in magazine, baruri sau cofetarii.
Soarele de toamna a ales in acea dimineata sa rasara dintr-o valiza, si-a aruncat razele prinse in straie multicolore in toate colturile camerei. Cu ele s-au imbracat sapte francezi si doua romance, veniti sa traiasca printre romi pret de o saptamina si sa se transforme in caldarari pentru a se supune unui experiment. Printre ei s-a aflat si un reporter al “Ziarului de Iasi”. Nu erau la primul contact cu aceasta cultura, ei fiind voluntari ai organizatiei Caritas care are grija de romii din Paris, de cei din suburbii, baraci, din gurile de metrou sau de pe terenurile din mijlocul nicaieriului. Casa din Stolniceni-Prajescu, gazda noastra roma, a dat o noua infatisare celor noua oameni pregatiti de transformare de dragul intelegerii.
Jean Pierre (67 ani) si Gabriel (21 ani) asteapta nerabdatori sa pornim in lume, stau in pragul usii gatiti in camasi de un rosu aprins si cu palaria bine pusa pe cap. Dintre ei rasare Ghiocel, imi intinde o floare alba demna de basmaua mea cu buline si c-un zimbet de binecuvintare imi spune mindru: “Astazi esti una de-a noastra!”. Lucretia mai are inca de munca-n capul nostru, ne prinde fata intre cozile impletite cu grija si-si arunca ochii spre cutia cu minuni pe care Rebeca o foloseste cu spor in construirea de noi chipuri. “O tiganca traditionala e naturala, fara machiaj!”, incearca sa ne atentioneze Lucretia pe un ton cald, dar impunator.
Satra caldararilor de-o zi a venit in cea a asociatiei iesene, Gipsy Eye, pentru a vizita comunitatile de romi si a interactiona cu traditia, cu felul lor de a fi, a gindi si a trai, spre a putea sa-i ajute si sa-i inteleaga mai bine pe romi avuti in grija in tara natala. Parte a proiectului “Fii rom, fii voluntar!”, initiativa finantata prin Programul Tineret in Actiune, cu sprijinul Comisiei Europene, francezii incerca sa gaseasca solutii impotriva minoritatii supusa discriminarii, venind in locul de unde acestia pleaca si intrind in pielea lor. Astfel, timp de o saptamina, acestia au locuit intr-o casa roma, au interactionat cu tinerii romi, au vizitat scoli unde copiii romilor invata, au facut sarmale sau au luat parte la un botez traditional. Am descoperit acei oameni care se implica in probleme care nu ii privesc direct, dar care trec peste nepasarea ce incununeaza cotidianul si aleg sa faca dintr-o eticheta un studiu de caz, spre a apara un spirit decazut care nu-si gaseste locul in ierarhia societatii.
O romanca ce ajuta romanii din Franta
Pe holurile casei adoptive, “fustile” mele se ciocnesc de cele ale Mihaelei, fata din Reghin, singura romanca din delegatia franceza, ce urmeaza cursurile masterului “Istorie si civilizatii pe aria de reprezentatie arabo-musulmana” din Paris. Dupa ce a trait doua luni in taberele refugiatilor palestinieni si irakieni din Liban, recunoaste ca romii din Franta traiesc in conditii mai groaznice decit refugiatii dintr-o tara macinata de razboi. “Am avut o slabiciune pentru cauza romilor din Franta si dupa mult timp am inceput sa imi dau seama cum ar trebui sa privesc situatia de acolo”, spune ea, si isi butoneaza cu tristete telefonul. Unul dintre adaposturile de care se ocupa ea si echipa ei luase foc cu o seara inainte. “A ars in totalitate, din fericire nu sint inregistrate victime, dar ma simt neajutorata ca nu sint acolo si nu stiu ce se intampla cu ei”, marturiseste Mihaela, a carei prima interactiune cu romii romani din Franta a fost naturala, a reusit sa le cistige simpatia si increderea, mai ales ca le vorbeste limba, este de-a lor. “Colegii s-au aratat destul de deranjati de implicarea mea in problemele lor, oricum totul are o nuanta politica la nivel inalt, dar pentru cei care arata ca vor sa se integreze exista solidaritate. Cu toate ca atunci cind incercam sa merg cu ei prin spitale, de exemplu, oamenii te privesc ciudat, nu stiu daca de fiecare data rautacios”, explica Mihaela cu ochii in pamint, prinzind intre miini un rind de fusta. Alaturi de echipa ei are in grija aproximativ 50 de persoane si citeva familii “singuratice” care traiesc in cladiri dezafectate sau in baraci. “Am venit aici sa vedem de ce migreaza in Franta, raspunsul e saracia, e destul de greu sa crezi ca, daca au o bucata de pamint si o casa, vor pleca sa suporte conditiile de acolo”, crede Mihaela, avind convingerea ca situatia romilor de acolo este o adevarata urgenta. “Avem si romi care pot spune ca au reusit”, exclama ea c-o urma de satifsactie pe fata. Si prin “a reusi” se intelege obtinerea unei asigurari medicale, cazuri carora li s-au gasit un apartament sau copii care merg la scoala.
“E foarte diferit aici”
In microbuz stau linga Gabriel, el pare rom si fara haine adaptate, si nu sint singura care i-a spus asta. In semn de respect, scoate foia mototolita din buzunar si se grabeste sa-mi raspunda: “Cum zici tu”. Apoi, se chinuieste sa descifreze urmatoarele cuvinte de pe lista lui si cu accent frantuzesc spune “o bucata de piine”. In Paris, el merge frecvent in taberele romilor, se joaca alaturi de cei mici, ii invata franceza si ii mediteaza la teme. “E foarte diferit aici pentru ca am vazut si romi liberi, nu au o viata extraordinara, au dificultati, dar acolo dintr-un scaun fac o fereastra, pun un pix in loc de clanta. Nu am puterea sa-i ajut prea mult, merg si ma joc cu ai lor copii, ii ajut la teme, ca si cum as face cu un frate mai mic. Cred ca atunci cind vrei sa faci ceva dai o parte din tine”, spune baiatul si-mi ia pixul din mina. Vrea sa stie cum se spune in romaneste “Am ajuns!”. Ajunsesem in Piatra Neamt. Aici, am dat nas in nas cu mai multi tigani. Erau de-ai nostri, romi caldarari originali. Opresc o Dacia-papuc aproape si incep sa imparta pareri. “Vezi ce inseamna sa fii tigan, unde-i unul se aduna toti”, spune tatal Mirabelei si al Lizucai, doua fete de virsta maritisului. “Eu am si un baiat, e numai bun pentru tine. N-are cum sa nu te placa, asa tiganca cu ochi verzi, te imbraca si in aur”, imi spune o posibila viitoare soacra, fara sa para preocupata ca-s mai in virsta decit baiatul ei. Departe de spectacolul cuvintelor colorate, tatal fetelor militeaza pentru casatoria din dragoste, fetele isi pot alege si singure ursitul, numai de-al lor sa fie. Imi admira hainele traditionale de caldarareasa, imi numara “fustile” si se opreste cu privirea pe banda unde stau prinse de margini culorile tricolorului, in care ma impiedic cind incerc sa-mi prind satra din urma. “Frumos”, exclama el si se intoarce spre “bijuteriile” lui, care se hlizeau linga masina, imbujorate sub ocheadele baietilor, “ele sint mai moderne, pentru ce sa te mai chinui sa mai faci haine cind le gasesti gata de cumparat”, si mi-o arata pe Lizuca, a carei fusta asortata cu un hanorac alb-albastru concura cu “fustile” mele traditionale.
“Hmmm, stie sa multumeasca”
Parasesc grupul si ma indrept spre un magazin, trec peste ochii pierduti in florile roz de pe imbracamintea mea, ochi care ma urmaresc sa vada cu ce ma autoservesc si dupa ce intorc spatele caseritei ma ajunge din urma o replica greoaie, “Hmmm, stie sa multumeasca, si frumos pe deasupra”. La usa magazinului statea pierduta Sofie (24 ani). Cu toate ca nu intelegea nimic din ce se vorbea in fata ei, cum ca e prea blonda pentru o tiganca, “Uite si fata mea e blonda, dar ea e vopsita, tu pari naturala”, ii spune caldararul, care-i caldarar de-o viata-ntreaga. Chiar si asa, ea isi pastreaza fascinatia nutrita pentru cultura, talentul in muzica si dans al romilor descoperiti in Romania. “Eu nu stiam nimic de romi, doar ca in Franta sint discriminati si ca romii din Franta sint cei care fura, am vazut ca nu e asa, am vazut ca principala problema este saracia. Nu romii sint o problema, poate fi oricare dintre noi in situatia lor. Acum pot sa inteleg mai bine de ce vin in Franta, iar asta nu e o solutie. Sper ca interactiunea cu aceasta cultura, de care ei sint atit de mindri si au atita dreptate sa ma ajute sa gasesc solutii”, spune increzatoare frantuzoaica.
Ghicitoarea frantuzoiaca
Satra isi indreapta itinerarul spre Manastirea Sihla. Am putut intra doar cind calugarii au primit lamuriri asupra originii noastre. Catolici de fel, francezii au respirat prin toate straiele lor tiganesti aerul bisericesc, lasindu-si dorintele imbinate cu admiratia inchinata diversitatii in fata icoanelor manastirii. Atmosfera sobra este intrerupta de chicotelile lui Morgané (24 ani) cind se apuca s-o faca pe ghicitoarea. Imi ia mina stinga si-o supune analizei, isi plimba degetele prin palma mea si imi face citeva preziceri scotocite de o minte creativa. Trage aer in plamini si ridica bratele in aer, “Eu simt tot, stiu tot”, spune ea, si incerca sa ma convinga cu ursita unei mari iubiri. Apoi imi intinde mina razind, “Donne moi d’argint!” (n.r., da-mi un ban). Morgané, venita la studii in Paris de pe insula franceza Reunion, din Oceanul Indian, in urma cu patru ani a devenit voluntar in urma unui proiect pentru facultate numit “modul in care politica si legile pot limita actiunile umanitare”, studiu de caz- “problema romilor”. “Am vrut sa lucrez direct cu ei, e important sa stim ce putem si ce nu putem face pentru ei, avem o balanta si trebuie sa ne confruntam cu ea. Cunosc o familie de 8 ani in Paris care a fost mutata dintr-un loc in altul fara sa i se dea sansa sa se aseze. E greu sa gasesti pe cineva sa le dea o slujba, sa faci ceva bun pentru ei pe termen lung”, spune Morgane, crezind ca a fost necesar sa faca aceasta calatorie, sa cunoasca romii pe pamintul lor si sa vada gradul discriminarii de aici. “Ai vazut felul in care sintem priviti. Asta ne ajuta sa intelegem mai bine”, crede micuta ghiciotoare. Pelerinajul nostru continua prin padure spre pestera Sfintei Teodora. Vrajiti de o natura primitoare, maturind bolovanii cu fustele, mai sa ne impiedicam in ele, trecem pe sub vraja vocii batrinului preot ce statea de straja la gura pesterii si coborim drumul inglodat al padurii intr-un peisaj caracterizat de francezi ca fiind “boem”.
“Nanghe boc!”
Incepem sa strigam in cor intr-un racnet stirnit de foame, primele cuvinte in tiganeasca invatate, “Nanghe boc!” (n.r., mi-e foame). Ne oprim la marginea padurii, adunam crengile cazute ale toamnei si le dam foc, incercind sa ne descretim tremurul de vreme rece. Aproape de trosnetul lemnelor din foc si invaluiti intr-un fum gros, invirtitul in mamaliga ne-a adus multe lacrimi pe fata, dar carnea nu a fost niciodata mai delicioasa ca cea facuta la ceaun. Nu mai conta ca aveam hainele imbibate-n fum si aproape ca ne luasera fustele foc. Jean Pierre si-a lasat palaria deoparte, vrind si el sa vada cum e sa plimbi melesteul printr-o mamaliga si sa-nvirti lemnele in foc. “Grozav asa pentru o zi, dar sa faci asta in fiecare zi”, murmura el, si mai ia o gura de vin sa inghita mai repede fumul inhalat. Cel mai in virsta voluntar a inceput odata cu pensionarea sa se ocupe de cele 40 de familii rome aflate la 4 kilometri de casa lui. “Locuiesc in caravane, fara apa, electricitate, saraci, n-au nici un fel de ajutor de la guvernul francez, nu au alta solutie decit sa cerseasca”, spune acesta, si-si lasa fata acoperita de dezamagire intr-o mina. Jean Pierre face activitati colective cu ei, aduna lemne pentru a avea caldura iarna, le transporta copiii la scoala, le citeste povesti. “Multi dintre ei merg pina in Belgia, stau 2-3 zile si se intorc, pentru ca nu pot sta mai mult de trei luni in Franta. Poate parea grav, dar aici au conditii mai bune, chiar si cei saraci. Am vazut ca au studenti, ca sint integrati, dar am vazut si discriminarea, in scoala din sat era evidenta si trista”, marturiseste el, si scurteaza experimentul satrei in trei cuvinte, “a vedea”, “a invata”, “inteligenta”.
O hora pe post de desert
Lingura izbita de ceaun ne da semnalul ca stomacul nostru va primi mult asteptata alinare. Intinse pe citeva paturi, bucatele preparate la marginea padurii au fost savurate cu tot cu uleiul intins pe degetele noastre. Ghiocel ma trage de mina si intreaba, “Furculision? Da’ ce iti dau eu tie, la noi in satra se maninca cu mina”, spune el, si trece botul de mamaliga prin ulei. Morgane ridica din nou miinile unsuroase, cu urme de mamaliga, in sus. De data asta in semn ca asa ceva nu mai mincase pina atunci. Hora in jurul focului a fost desertul nostru, asezonat cu ghicitul in carti pe acodurile imnului romilor, “Galem, galem” (n.r., mergeam, mergeam). “Hai sa «galem» din nou spre oras”, spune Evangheline (29 ani) si-si cuprinde burtica intre brate. E insarcinata in trei luni, iar baticul prins in jurul mijlocului, care pare a fi parte din stilul caldararesc este al ei. “De asemenea, rochia mea preferata pe care o port pe strazile Parisului este asemanatoare cu acesta”, spune ea in semn de admiratie fata de cultura intilnita pe plaiuri romanesti. “A fost important pentru mine sa vad de unde vin aceste familii, cum traiesc aici. Lucrez de trei ani cu romi si mi-a fost greu sa nu stiu de ce situatie au fugit. Nu toti romii sint saraci, ca numai asta vedem in Franta, iar problema saraciei nu e o problema roma. Aici am primit confirmarea ca tot ceea ce am crezut nu era o fabulatie, totul e mai greu cind esti sarac si poti sa faci mult mai putin”, explica Evagheline, si rezuma experienta din Romania in citeva cuvinte: “convietuire”, “respect”, “discriminare”, “intelegere”.
“Da’ stii sa citesti?”
La granita cu apusul, ziua ne gaseste pe strazile din Tg. Neamt. Obisnuiti deja cu noi, pierduti prin paduri si trecuti pe la ceaun, interactiunea cu realitatea din strada a fost dureroasa, asa cum ne asteptam, degetul aratator s-a apucat sa se indrepte spre noi. Zimbetul batatorit pe fetele noastre de cu seara a inceput sa se toceasca de privirile reci, disecante, uneori chiar rautacioase ale trecatorilor. Nu mai eram inodori, incolori, insipizi, nu mai faceam parte din culoarea locala, eram deranjanti pentru ochii celorlalti din cauza ca purtam un anumit port. Mamele isi trageau copiii mai aproape incercind sa ocoleasca satra celor noua caldarari, tinerii analizau amuzati toate rindurile de fuste, iar batrinii din calea noastra susoteau pe furis. Cofetaria de pe colt aproape ca s-a inchis pentru noi. Fabiane (27 ani) nu s-a aratat surprinsa. “Multi imi spun ca sentimentul discriminarii e mult mai acut in Romania. Am vazut si eu privirea oamenilor, m-a durut, dar nu in acelasi mod in care ma doare in Franta, cind incerc sa ajut un rom si sint tratata asa in tara mea”, imi spune fata creola venita de pe continentul american si stabilita in Paris de aproape 10 ani. “Asta nu e cel mai rau loc!”, a fost replica de intimpinare a soculului ei in momentul in care a vizitat pentru prima data un adapost al romilor de la periferia Parisului. “Am auzit povesti inainte, dar nu ma asteptam ca oamenii sa fie atit de violenti, cum sint putin creola si cind eram in autobuz, de exemplu, cu un copil rom am simtit-o pe pielea mea, inainte de asta nu realizam amploarea”, povesteste absolventa de Psihologie, crezind ca in Romania a gasit citeva dintre raspunsurile intrebarilor ei. Insistam totusi si ma ia de mina si cu intreaga satra pasim in interiorul cofetariei, poate ca impreuna avem mai mult succes. Cind s-a trezit cu noi toti inauntru vinzatoarea, trecind peste faptul ca mai avea citiva clienti care pareau opriti din savurarea cafelei de prezenta noastra, s-a facut ca nu mai are nici prajiturile expuse in vitrine. La Royal Casino sintem acceptati cu un zimbet amuzat si c-un roi de priviri indreptate asupra oricarei miscari facute. Doar faptul ca a auzit la masa noastra vorbindu-se franceza a mai linistit-o pe chelnerita si-a convins-o ca nu reprezentam nici un risc. Cind ma indrept spre teancul cu ziare zarit intr-un colt, un domn isi ia ochii din cartile de poker si ma intreaba rapus de curiozitate, “Da’ stii sa citesti?”.
“Uite mai, e de-a noastra”
Soarele apune in straiele noastre si se ascunde odata cu ele in valiza. Singura caldarareasca care nu este pregatita inca sa renunte la identitatea imprumutata este Annick (64 ani), ea ar avea nevoie de mai mult timp. Fabiane, Sofia si Morgane se aduna intrebator in jurul meu, ele vor sa stie cum a fost pentru mine ca romanca experienta sub care ne-am supus la unison. “Aaaa…i-ai intilnit si tu romii de aici si din Paris”, remarca Fabiane printre cuvintele ce incercam eu sa le insir. Era in luna noiembrie a anului trecut. Asteptam in fata garii din Paris niste prieteni din Italia. Din mijlocul intersectiei mi-au sarit in ochi aceleasi straie pe care le-am purtat si noi astazi. Cu picioarele goale, intr-o pereche de slapi de guma, femeia vine la mine si-mi cere bani intr-o franceza minimala. Ii spun ca poate sa vorbeasca in limba ei cu mine si cind aude, surprinsa mai cheama citiva romi. “Uite mai, e de-a noastra”, striga ea si aduna in jurul meu o mica satra. La acea vreme, problema expulzarii romilor din Franta era calda, dar ea entuziasta varsa un fel de injuratura pe viata si adauga: “M-au trimis ei acasa, dar m-am intors!”. Cind dau sa plec, imi pune o piedica cu o intrebare: “Da’ nu-mi dai un ban?”. Toata ziua am fost tinta tachinarilor celor din Italia, “intreaba-i pe prietenii tai din Romania”, imi spuneau ei cind incurcam strazile si nu gaseam obiectivele turistice. Pe Champs-Elysées, la intrarea intr-un fast food, singurul loc al bulevardului accesibil pentru noi, dau de un morman de posete, de toate “firmele”, intinse pe un fel de pres. O tinara roma incerca sa-mi vinda un Louis Vuitton la jumatate de pret. O alta, care hoinarea prin apropiere, vine inspre mine tinind in mina doua biletele, in engleza si franceza pe care statea scrisa in dezordine povestea unui frate cu dizabilitati. Tristetea de pe fata se transforma intr-un ris oprit subit de dispretul trecatorilor. “Daca stiam ca ajungi pe aici, scriam unul si-n romana”, spune ea, si ma lasa sa intru in fast food. Ma impiedic iar, acum de curiozitatea unei frantuzoaice, “Voi sinteti din aceeasi tara?”, si trage usa in urma mea c-un “C’est triste!”.
Cere de pomana sau vrea sa plateasca?
M-am desprins de satra adoptiva si m-am intors imbracata cu aceleasi straie in Iasi. Vinzatoarea unui bar din autogara se uita la mine bulversata cind ii spun ca vreau o cafea. Nu stia daca cer sau vreau sa cumpar una. La fel si nenea care cere un leu taxa la WC, ma intreaba cind ies daca am platit. In statia de tramvai imi sint luate spre analiza toate florile “fustilor” mele, mai ca incepeam sa ma tem ca s-ar fi putut ofili ca floarea pe care mi-o daduse Ghiocel. Mi se raspunde politicos, cind intreb la fel de politicos care tramvai ma poate duce in Tudor. Dupa o zi de “tiganeala”, ochii atintiti asupra mea doar pentru ca port niste haine care ma fac sa par altcineva si imi dau o eticheta generalista nu mai au nici un efect, dar mosul din tramvai, ce statea la doua banci distanta, care a inceput sa se uite la mine si revoltat sa vorbeasca de unul singur fara noima, tot aratind in directia mea m-a facut sa imi aduc aminte de doamna Adriana, care a gazduit “satra de o zi”: “E greu sa fii tigan pentru o zi, d-apai pentru o viata intreaga!”.
