Asta e tradiția locului, o nepăsare generală, întreruptă sporadic de izbucniri furioase, pătimașe și de diabolizări, un debușeu al frustrărilor, care nu rezolvă nimic.
Publicul spectator al șocantei și tragicei povești a femeii care s-a sinucis după 35 de ore de pendulat pe acoperișul unui bloc s-a împărțit în „adepți ai saltelei“ și cei care spun „așa i-a fost soarta, aşa a vrut Dumnezeu“. Între cei care, ca întotdeauna în astfel de tragedii, cer capul lui Raed Arafat și cei care găsesc scuze autorităților, creditând ideea că s-a făcut tot ce s-a putut. Probabil că adevărul e undeva la mijloc. Așa cum probabil nici n-ar trebui să ne raportăm (cum se întâmplă pe Facebook, care e plin de tot felul de specialiști-păreriști) la clișeul imaginilor din filmele cu sinucigași salvați.
Acolo, negociatorii, psihologii sau familia și prietenii, scoși din pământ, din iarbă verde, reușesc mai mereu să-l convingă pe sinucigaș să renunțe, mobilizarea de forțe este întotdeauna impresionantă, saltelele și plasele sunt cât vezi cu ochii, și apar din primele 10 minute, mai mult, sunt proiectate în așa fel încât să reziste și la salturi de pe clădiri de peste 30 de metri. În filme, în spatele mâinii care i-a dat femeii paharul cu apă s-ar mai fi aflat vreo două-trei, care ar fi reușit cumva s-o apuce. În sfârșit, asta-i în filme și comparațiile nu-și au rostul. Cei care le fac sunt pur și simplu rupți de realitatea românească. După standardele noastre, cred că, într-adevăr, nu se putea face mai mult, a fost maximum de competență și solicitudine omenească. Plus, vorba lui Arafat, a unui Arafat devenit tot mai cinic, au fost „respectate toate procedurile“, iar o pernă pneumatică oricum nu i-ar fi salvat femeii viața. Nici nu mai are importanță că salteaua a fost adusă tocmai de undeva de prin Argeș și nu se prea umfla, astea sunt detalii, în condițiile în care femeia voia cu orice preț să moară și nu a fost „cooperantă pentru a fi instruită“. Fatalitatea, soarta, ce poți să mai spui!
Citește continuarea textului în Revista 22.
