Peste 65% din romani considera bataia un mijloc de educare a copiilor. Cel putin asta au constatat sociologii care au creionat un tablou statistic al atitudinilor fata de violenta in familie.
Pe de alta parte, Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului (ANPDC) a inregistrat in intreaga tara, in prima jumatate a acestui an, circa 5.800 de cazuri de abuz impotriva celor mici, dintre care 805 au fost cazuri de abuz fizic. Anul trecut, numarul copiilor romani despre care se stie ca sunt batuti in familie a fost de 1.424.
Acest tablou violent trebuie insa intregit cu numeroasele cazuri de violenta semnalate in scoli si in institutii unde sunt ingrijiti copiii – agresiuni fizice, dar si psihice, asupra corpului, dar si asupra sufletului de copil. Inclusiv agresiuni sexuale.
Agresivitatea nu este insa tinuta "in carantina" in tarcurile familiei si scolii. Ea impregneaza tot mai in profunzime fibra nationala, slabind-o si colorand-o in nuantele intunecate ale dispretului fata de semeni. O putem vedea in actiune nu numai in familie si in institutiile educationale, ci si pe sosele, in cartiere, in Parlament si in politica, la toate nivelurile. Pentru ca aceasta agresivitate nu este rodul vreunei propensiuni naturale specifice omului care traieste pe meleagurile transilvano-moldo-vlahe, asa cum nu este nici vestigiu, nici atavism. Este, mai degraba, rezultatul unui pacat originar al societatii in care traim, nascuta in focul revolutiei (sau al "evenimentelor") din decembrie 1989.
Mult prea multi cetateni romani care au fost martori (sau "beneficiari") ai valtorii incalcite de la sfarsitul lui 1989, ai mineriadelor, ai nasterii, practic peste noapte, a (multi)milionarilor tranzitiei, ai giganticelor jafuri de tip Caritas sau Bancorex sau ai miriadelor de situatii in care banul bate legea, nu mai au incredere ca vor beneficia, la nevoie si in timp util, de protectia pe care statul este dator sa o asigure integritatii lor corporale sau psihice si, in consecinta, sunt inclinati sa ia legea in propriile maini, pentru a-si asigura acea potectie necesara.
Agresati nu sunt doar copiii nostri – de catre propriii lor parinti, sau la scoala (unul din zece, potrivit aceluiasi studiu sociologic mentionat). Agresati suntem (aproape) cu totii, verbal si psihic, de cei care ne conduc, pretinzand ca ne reprezinta interesele – sau fizic, de catre semeni care nu se mai tem de bratul legii, care actioneaza tarziu, deloc sau partinitor. Exista chiar un lant trofic al agresiunii – de la clasa politica pana la omul obisnuit – asa cum exista si un acompaniament media despre care nu stii cat reflecta si cat intretine violenta din societate.
Daca adaugam la acest tablou deja destul de sumbru perspectivele economice destul de intunecate pentru viitorul apropiat si mediu, in contextul unei crize mondiale pe care nu o vom putea fenta, cum ne place unora sa credem, de parca am fi niste extraterestri cu resurse autonome rataciti pe aceasta planeta, atunci nu este exagerata teama de o escaladare inca si mai periculoasa a agresivitatii din societatea noastra. O situatie pe care nu se vor rusina sa o exploateze in propriul interes cei care nu iubesc democratia si exulta atunci cand comportamentul politicianist, nu mai putin decat cel antisocial si coruptia, compromite democratia, cea mai putin imperfecta dintre toate formele de guvernamant incercate, cum o definea Churchill cu alte cuvinte.
