La drept vorbind, nici astăzi, când modelul statal modern este întemeiat pe principiul separării puterilor (legislativă, executivă şi juridică) nu suntem prea departe de evul mediu şi de viziunea lui teocratică. Dionisie Pseudo-Areopagitul, anonim faimos din Bizanţ, era cel care propunea ideea că ierarhia dintr-o societate omenească copiază ierarhia divină. Dacă terestrul copiază celestul, se poate crede că statul modern întemeiat pe distincţia tripartită între puteri are ca model metafizic trinitatea divină din religia creştină. Unitatea care rezultă din tripla diversitate ar trebui să caracterizeze şi împărţirea autorităţii şi balansul dintr-o democraţie, tot aşa cum Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (sau Sfântul Spirit) formează împreună unitatea divină funcţională, instanţa absolută a Universului pe care obişnuim, în limba română, să o numim Dumnezeu.
Dar limba română se dovedeşte, nu o dată, buclucaşă. La fel şi în cazul de faţă, căci Dumnezeu este un cuvânt făurit în perioada Dominatului din istoria Imperiului Roman, când urmaşii lui Diocleţian erau recunoscuţi, fiecare, ca dominus et deus, ca stăpân şi zeu. Aşa se face că, încă din vremurile creştinismului nostru incipient, tendinţa de a interpreta autoritatea supremă în dublă ipostază a părut să fie ori premisa, oriurmarea unei aplecări către dualism; un dualism rezolvat iniţial în termeni religioşi (paulicianism, bogumilism), dar care în modernitate a putut lua diverse înfăţişări (precum cea care, de la 1700 încoace, i-a împărţit pe românii transilvăneni între ortodocşi şi greco-catolici, să zicem).
Revenind la actualitatea imediată, se observă astăzi că, deşi puterile statului nostru sunt aceleaşi ca în oricare dintre celelalte state europene, tendinţa fiecăreia dintre ele de a asuma supremaţia în raport cu celelalte deplasează raporturile teoretic funcţionale dintre trei parteneri care conlucrează la realizarea binelui public către o logică de tip confruntaţional, la capătul căreia se întrezăreşte o dualitate: cea dintre învingător şi învins, dintre dominator şi dominat.
După imposibilitatea de a tranşa la timp o situaţie conflictuală între şeful puterii executive – preşedintele „jucător” – şi legislativ, este, în sfârşit, rândul puterii juridice să îşi expună musculatura pe seama celor doi beligeranţi. Prima etapă a noii dinamici s-a şi consumat, în forme burleşti. Cu petiţii la Comisia de la Veneţia şi obţinând abil sprijinul Europei şi al Statelor Unite, Curtea Contituţională a dobândit cele mai puternice garanţii că membrii tagmei vor beneficia, orice ar fi, de imunitate şi inamovibilitatea proclamate şi mai înainte, dar periclitate de ţâşnirile imprevizibile ale puterii instituite de USL. De la CCR la CSM şi la Parchet, la DNA nu este decât un pas căci, în esenţă, toate aceste organisme ţin de aceeaşi logică a prezenţei pe scena publică: ele sunt însăşi puterea judecătorească, magistratura. De acum înainte, străjuiţi de dl. Barosso, în stânga, şi de umbra dnei Clinton, pe dreapta, juriştii şi-au arătat puterea defilând mai întâi relaxat, în plină furntură, cu o amânare a verdictului aşteptat de la ei până către epuizarea primei jumătăţi a lunii septembrie. Se promitea astfel o lună august dedicată concediilor, dovadă că asta era dedesubtul deciziei fiind faptul că, în puţin timp, membrii CCR au plecat în vacanţă, nesocotind de cuviinţă nici să accelereze eforturile de documentare în legătură cu referendumul, nici să scoată ţara din criză, asumând riscurile tranşării situaţiei. O erată ciudată adăugată unei hotărâri publicate deja în Monitorul Oficial a dezvăluit lipsa de coordonare din interiorul CSM, a stârnit reacţii dizarmonice la nivelul acestuia, dar rezolvarea chestiunii de la vârful organismului, prin vocea dlui Zegrean, a arătat că în cazul dat se procedase la fel ca în atâtea alte cazuri posibile sau curente, fără abateri de la uzanţe. Ce denotă asta? Că respectivele vârfuri ale magistraturii îşi urmau – cu benefică, probabil, previzibilitate – modul curent de a lucra şi trata chestiunile pentru care au competenţă specifică.
Un lucru este sigur: deja puterea executivă şi cea legislativă depindeau de acest arbitraj şi nu le mai rămânea decât să aştepte. Chiar dacă îndemnurile lui Traian Băsescu sau cele ale altor voci, din ţară ori din străinătate, au izbutit să înduplece CCR să accelereze procedurile, smulgându-se promisiunea tranşării situaţiei ţării imediat după 20 august – cu circa trei săptămâni mai iute decât fusese planificat, scurtându-se epoca întâietăţii absolute a magistraturii în sistemul politic românesc -, rămâne un fapt că puterea judecătorească este cea care conduce, pe moment, România.
Această tranşare momentană a războiului endemic între puterile democraţiei noastre experimentale a creat cadrul ieşirii la atac a oamenilor legii. Nu trebuie uitat că exact în aceste zile s-au evidenţiat idiosincrasiile din CSM faţă de Mona Pivniceru, propusă ca ministru al Justiţiei, când, văzându-se că doamna judecător preferă să plece din CSM-ul care îi refuzase detaşarea la ministerul în fruntea căruia fusese propusă, s-a preferat înscenarea bătătoare la ochi – serviciile nu dorm! – cu deplasarea în maşina unui încarcerat ilustru (Adrian Năstase, fost premier). Tot acum s-a reînnoit, a câta oară, mandatul dlui Daniel Morar, arătând clar că justiţia română nu pariază pe mecanismele rotaţiei sau înnoirii, ci pe continuităţi dincolo de reguli şi pe excepţii. A urmat apoi acţiunea trimiterii procurorilor pe teren, la verificarea votului, ceea ce contravine procedurilor omologate (convocarea la sediul Procuraturii a celor vizaţi ori descinderea cu mandat), folosirea unor elemente procedurale discutabile (solicitarea jurământului pe Biblie) şi răspândirea unor sentimente de insecuritate şi chiar turbulenţă în rândul populaţiei din mai multe judeţe. Există modalităţi de verificare a legalităţii electorale în mod neintruziv, dar probabil că, de astă dată, Procuratura a preferat să îşi afirme puterea fără a se mai formaliza, cu o anume neglijenţă şi chiar brutalitate. Nu în ultimul rând merită să fie notată nota arogantă în care şefa CSM a comunicat statului o poziţionare a instituţiei pe care o reprezintă şi conduce, atrăgând atenţia că, din punctul de vedere al domniei sale, relaţia existentă, de-acum, între CSM şi vârfurile statului, este una asimetrică, de sus în jos.
Toate acestea par semnele unei mutaţii ai cărei perdanţi sunt atât puterea executivă, cât şi cea legislativă. Este de presupus că, beneficiind de sprijinul extern declarativ redutabil pe care l-a dobândit, puterea judecătorească va încerca, în zilele următoare, renegocierea propriei poziţionări în stat, încercând să dobândeasc şi mai multe prerogative sau posibilităţi de control. Ascensiunea aceasta a fost semnalată încă din vremea guvernărilor Boc, când ministrul Funeriu a socotit potrivit să anunţe rezultatele la bacalaureatul naţional începând cu citirea triumfalistă a listei unităţilor educative în care s-au semnalat nereguli şi au fost trimişi procurorii. Nu sunt motive rezonabile pentru a crede că în zilele şi în lunile următoare magistratura – dotată cu privilegii şi salarii remarcabile, pentru care însăşi doamna Pivniceru lupta, luându-se în clenci la scenă deschisă cu preşedintele Băsescu, în urmă cu câtva timp – va dori să îşi diminueze puterea proprie, revenind la poziţionarea necesară într-un scenariu al echilibrului puterilor statului. Sprijinul extern, configuraţia internă actuală şi spaima de noul raport pe Justiţie vor da apă la moară în continuare magistraturii gata să încalece suplimentar România, fără nicio legătură cu interesele cetăţenilor, ci numai cu războiul instituţiilor statului împotriva instituţiilor statului.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyiai din Cluj
