Reyhanli, oraș turcesc la granița cu Siria. Sfârșit de decembrie. Ninge, plouă, frig. Și nu reușesc să dau de refugiații din Alep, pe care aș fi vrut să-i întâlnesc. Poate la alt punct de graniță?! În zona asta nu sunt. Nu sunt ei, refugiații din Alep, dar sunt alte mii de refugiați sirieni. Alep este doar un simbol al catastrofei provocate de regimul Assad, sprijinit de Rusia și Iran.
Președintele rus, Vladimir Putin, și președintele Iranului, Hassan Rouhani, s-au felicitat telefonic pentru „victoria asupra teroriștilor din Alep”. Bashar al-Assad, președintele sirian care stă pe un morman de cadavre și ruine, s-a declarat gata să continue lupta. Adică să nimicească poporul sirian, majoritar sunnit, cu ajutorul Rusiei.
Somnul rațiunii naște moarte
Aflu că refugiații din Alep care nu au avut nevoie de internare urgentă au fost „cazați” în Jarablus, în Idlib, pe teritoriul sirian. La corturi. Orașele sunt distruse în proporție de 80%, fără apă, fără curent electric. Și în Siria ninge și este un frig noaptea de-ți frânge oasele. Refugiații din Alep s-au alăturat și ei celorlalți refugiați în propria țară. „Dislocați”, ca să folosim termenul în uz la ONU. Asta a fost soluția negociată internațional.
Ca să ajung la ei, ar trebui să mă lipesc de vreo organizație turcească, să mă ia în camioanele cu care le mai transportă mâncare. Când pot să intre. Și, oricum, îmi trebuie aprobare de la autoritățile turcești. Nu mi-am făcut iluzii că aș obține, în veci, așa ceva. Chiar dacă acum nu s-ar mai pune problema ca prima dată când am vrut să intru, în martie 2013, când nu mi-au dat voie pe motivul spus răspicat: „România-Rusia, România-friend Bashar”! Am reușit să intru, câteva luni mai târziu, cu ajutorul unor prieteni. Și de atunci, de când am văzut cu ochii mei ce poate face un președinte cu propriul popor, sub privirile indiferente ale lumii democrate, mă întorc mereu și mereu aici, la marginea prăpastiei căscate de marile puteri ale lumii.
Mă întorc să privesc cum „funcționează” mecanismele unei lumi strâmbe, îndopată cu minciuni și principii iluzorii, o lume din care a dispărut rațiunea, iar, în lipsa acesteia, s-a instalat moartea.
Și, imediat ce ajung aici, simt izul acela ce-ți întoarce stomacul pe dos, miros de rămășițe umane nescoase de sub molozul blocurilor bombardate, din orașul unde am fost în urmă cu trei ani. Mi-a rămas undeva în minte, căci acum, în orășelul de la graniță, unde mă aflu, miroase a cocs, folosit la sobe. E frig. Și plouă întruna. Nu se aude nimic altceva decât răpăiala pe acoperișuri. O liniște sinistră. Dincolo de dealuri, în nordul Siriei, o liniște și mai sinistră, accentuată de întunericul ca de moarte. Dar e bine. E bine că e vreme nefavorabilă. Bombardierele rusești și ale lui Assad nu au misiuni. Oamenii pot dormi.
Să te încălzești cu propria respirație
Tot întreb, în stânga și în dreapta, cum să ajung la refugiații din Alep. Sunt timpuri grele pentru jurnaliști, iar problema refugiaților sirieni se vrea mușamalizată pe cât se poate. Măcar, în urmă cu trei ani, oamenii erau deschiși față de jurnaliști, voiau să-și comunice durerea, să spună lumii întregi că ei n-au vrut decât să se elibereze de clanul alawit Assad, care ținea poporul majoritar sunnit sub teroare, având 17 departamente ale Securității, fiecare cu închisoarea sa. Cine critica regimul nu se știa în care închisoare va ajunge. Sunt sute de mii de arestați politic despre care familiile nu mai știu nimic, de sunt morți sau încă vii. Acum, oamenii au început din nou să se teamă să-și arate fețele, să-și spună numele.
Găsesc refugiați zgribuliți în corturi amenajate din folii de plastic, cu decupături în loc de geam, pe care le acoperă seara cu cartoane, ca să se păstreze căldura respirației lor.
Este imposibil să-ți închipui că trebuie să înnoptezi în asemenea improvizații. Populația turcă a orașului îi ajută cu ce se poate, cu haine, cu pături, cu mâncare. Li s-au donat chiar și televizoare. De astea sunt cel mai mulțumiți, că pot să-și omoare timpul fără să se gândească întruna la tragedia lor. „Nu mai avem nicio speranță”, îmi spun. Toți pe care îi întâlnesc repetă același lucru. „Nicio speranță! S-au pus toți pe noi, de partea criminalului Assad. N-am vrut decât libertate și un trai demn, fără teamă de regim. Acum nu mai avem nimic, nici case, nici viitor, nici viață, nici moarte, nici speranța că s-o face ceva și ne-om întoarce acasă! Nenorocitul ăsta de Putin să aibă parte de ce ne-a făcut nouă! Așa să-l ajute Dumnezeu!”.
MESAJUL MUT AL REFUGIAȚILOR DIN ALEP
Reușesc până la urmă să dau și de câțiva refugiați din Alep într-un spital de campanie. Mi se permite să intru, să fac fotografii. Am rămas în ușă, stană de piatră. Erau bolnavi grav, din lipsă de tratament, pentru că rușii și aviația lui Assad au distrus toate spitalele din Alep din zona pe care nu o controlau. Fără ajutorul rușilor și al milițiilor șiite, regimul n-ar mai fi pus bocancul în acea parte. Alții erau răniți în bombardamente, împușcați pe stradă când voiau să părăsească orașul, erau operați, sedați, gemeau în somnul greu, indus, bandajați, păziți de câte o rudă sau un prieten. Ce povești de viață să mai aflu de la ei?
Geamătul surd, continuu, este povestea lor. Privirea pierdută, ca de pe altă lume, o lume care i-a învățat să nu mai aștepte nimic, de la nimeni, e mesajul lor. Fac câteva fotografii și ies. Să respir. Nu e ca și când intri într-un spital obișnuit, cu oameni bolnavi aflați sub tratament. Intri într-un spital în care nici somnul indus de medicație nu are liniște. Intri într-un coșmar. În care nu reziști decât dacă incursiunea este scurtă! Și glasurile muezinilor se aștern peste oraș, topind liniștea într-o chemare la pace.
