Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

FOTO. Cel mai nou sat pe harta României, construit din banii norvegienilor

De unde vine denumirea asta, „Moara de hârtie”?, întreb eu. Cu secole în urmă, înainte de industrializare, meşteşugurile se bazau pe forţa dezvoltată de o moară, care la rândul ei era pusă în mişcare de apă sau de vânt. Aşa funcţionau agregatele în morile care produceau tot felul de lucruri, inclusiv hârtie.

Share

Dan Gheorghe 0 comentarii

29.02.2016 - 21:43

Mă uit la oamenii aceştia, soţii Dana şi Ion Georgescu, aşa cuminţi, cum îi simt eu, prin vorba lor, prin gesturi şi prin privirea limpede. Vorbesc despre întoarcerea la umanitate, la gesturile fireşti. La sine. Asta propun ei celor care le calcă pragul, prin amplul proiect pe care l-au demarat în Comana, o localitate din judeţul Giurgiu. Povestea lor a început în 2009, când s-a născut ideea „Morii de hârtie”, pusă efectiv în practică în 2011. Dar nu-i decât începutul, pentru că urmează, din aprilie anul acesta, “Satul meşteşugurilor”.

De unde vine denumirea asta, „Moara de hârtie”?, întreb eu. Cu secole în urmă, înainte de industrializare, meşteşugurile se bazau pe forţa dezvoltată de o moară, care la rândul ei era pusă în mişcare de apă sau de vânt. Aşa funcţionau agregatele în morile care produceau tot felul de lucruri, inclusiv hârtie. Dar iată că în anul 2016, când scriu despre povestea familiei Georgescu, aceşti oameni demonstrează că moara poate fi mişcată nu numai de curentul electric, cum e în timpul nostru modern, nu numai de apă sau vânt, cum era în vechime, ci, în cazul gazdelor mele, şi de un amalgam de curaj, romantism, ba chiar şi de vise. Altfel, cum se recomandă ei, sunt doi oameni simpli, doi orăşeni, el jurist de meserie, ea cu studii în domeniul limbilor străine. Nu au avut niciodată vreo legătură cu locul în care i-am găsit acum, Comana. Destinul, ce să-i faci?!

Mii de vizitatori ai “Morii de hârtie”

Este un fenomen la nivel mondial, al celor care se întorc în timp şi culeg de acolo meşteşuguri demult uitate, punându-le din nou în funcţiune şi chiar încercând să trăiască din activitatea asta. Dacă vorbim de fabricarea hârtiei după reţete milenare, atunci trebuie spus că acesta a fost primul “microb” care a contaminat familia Georgescu. Al doilea a fost cel legat de alte meşteşuguri, olărit, lemn, mâncare tradiţională, ţesutul la război, împletiturile din papură şi stuf, fierărie, cioplitul în lemn şi brutăria, cu tot cu moara ei. Eu am ajuns acum în mijlocul unei poveşti care se află în plină construcţie. Care va purta un nume, „Satul meşteşugurilor”. Primelor construcţii, cele inaugurate în 2011, ale „Morii de hârtie”, li se vor adăuga din luna aprilie, deci peste puţin timp, când totul va fi gata, alte case, pe un perimetru de 5.500 de metri pătraţi. Toate casele de aici sunt făcute în stil tradiţional, din pământ, paie, lemn. Va fi casa şi meşteşugul. Casa şi meşterul ei. Unde tu, vizitatorul, dacă ai timp, dacă vrei, poţi chiar să pui mâna, alături de meşter, şi să înveţi să faci ceva, din lemn, din lut, din fier, din papură sau stuf. Ori să înveţi reţete culinare tradiţionale. Pe care să le şi pui la păstrare, în borcan. Modelul acesta de muzeu viu se aplică deja în cazul hârtiei. Mergi la atelier şi vezi cum se face. Pui tu, oaspetele, mâna şi faci hârtie. Coala pe care ai realizat-o e a ta. Pleci cu ea acasă. Conceptul acesta, legat de hârtie, a fost ca un magnet până acum, pentru că din 2011, îmi spune Dana, aproximativ 7.000 de oameni au venit aici. Majoritatea copii. Fiind vorba, în special, de grupuri organizate.

Sprijinul din Norvergia

Ai o idee, vrei să pui ceva în practică. Trebuie curaj, dar mai trebuie şi bani. Şi banii au venit de la Guvernul Norvegiei, adică 198.000 de euro, nerambursabili. Am întâlnit, în ultimii ani, pe tot cuprinsul României, o serie întreagă de oameni care, datorită fondurilor norvegiene, au demarat proiecte dintre cele mai interesante. Uneori, m-au luat pur şi simplu prin surprindere acei oameni, cu ideile lor. Este drept că mai trebuie să vii şi tu, beneficiarul, cu o cofinanţare. Dacă vorbesc strict de cei doi tineri orăşeni de acum, cu proiectul lor din Comana, ei îmi spun că 20.000 de euro a fost partea lor de cofinanţare. Vreau să ştiu de unde au făcut rost de banii aceştia şi îmi spun că sunt datori peste tot, pe la bănci, pe la rude şi prieteni. Dar important e că au găsit totuşi oameni care să le sprijine visul.

Goana după “vechituri”

Vă port, de la un an la altul, prin povestea pe care mi-o spun Dana şi Ion. Cum au fost începuturile, cele din anii 2009-2010. Legate de tipar şi de hârtie. N-au avut, spun ei, un tipograf în familie, ca să zici că de acolo au luat microbul. Aici, în secţiunea dedicată literelor, aveţi ocazia să vedeţi un adevărat muzeu cu maşinării tipografice de vârsta bunicilor şi străbunicilor. Tipografiile româneşti s-au modernizat, echipamentele vechi erau bune de fier vechi. Dar uite că vine cineva la tine şi te întreabă dacă nu vrei să-i vinzi lui acel agregat care acum stă afară, în ploaie. Despre asemenea „vechituri” afla Ion de pe Internet. Acum văd aici, în Comana, o întreagă colecţie. Toate lucrurile astea sunt încă funcţionale. Multe dintre ele fabricate în Germania sau în fosta Cehoslovacie, altele de producţie românească. Cea mai nouă piesă a muzeului, abia adusă de câteva zile, de la Beiuş, e o autotipografie de campanie. Mi se spune că nu a fost folosită niciodată. Era îmbrăcată în folie de plastic. Da, un mecanism care poate fi pus pe roţi şi dus oriunde. Anul construcţiei sale este 1976. Şi dacă tot vorbim de mijlocace care pot fi duse oriunde, pe roţi, mai văd, tot afară, în faţa atelierelor, un fel de cisternă. Este un cuptor de pâine, încins cu ajutorul lemnelor băgate în foc. Era necesar tot Armatei, ca şi autotipografia. Aflu că acest cuptor va fi pus la treabă în curând, şi se va face pâine în el.

Vechea lume a tiparului

Sunt invitat în micul muzeu, iar aici descopăr vechea lume a tiparului. Maşini pentru tipărituri de diverse forme, o ghilotină electrică, alta mecanică, pentru tăiat hârtie sau carton. Cel mai vechi exponat, ghilotina de tăiat carton, a fost făcut în 1889. Mi se descrie şi o presă de legătură, despre care aflu că e din anii `30. Mai e şi o presă de aurire. Cu ea se fac ornamente pe coperta cărţii. Vizitatorilor li se spune povestea fiecărei maşinării în parte. Unde şi când a fost făcută. Un compartiment special este dedicat zeţăriei. Cu a sa colecţie de litere. Văd dulapurile cu sertăraşe pentru întregul alfabet. La rândul său, mobilierul ajunsese la casat. Era considerat deşeu. Noroc că cineva a venit şi l-a salvat de la dispariţie. Aşa a fost şi cu literele. Altfel, se topeau.

Zâna cărţilor

Nu e un muzeu care tace. Toate lucrurile astea sunt puse în mişcare, odată cu venirea grupurilor de vizitatori. După ce ai văzut agregatele pentru tipărit, mergi la atelierul de hârie. Şi aici sunt echipamente vechi. Participi la obţinerea unei coli de hârtie. Se foloseşte hârtia reciclată, trecută prin câteva etape de producţie, până când este obţinută o coală nouă. La fel şi la zeţărie. Te apuci şi culegi literă cu literă, faci un mic text, apoi îl tipăreşti. Şi uite că ai făcut ceva cu mâna ta. Există în locul acesta o Zână a cărţilor. Ea le spune copiilor cum se tipăresc cărţile. Este îmbrăcată ca o zână. Are costum de zână. Aşa aflu despre jumătatea feminină a familei, Dana, că şi-a descoperit talentul de a lucra cu copiii. Deci ea e zâna! Nu mai spun că gazdele mele au propriul lor copil, o fetiţă de opt ani, pe care, de anul trecut, au înscris-o la şcoala din Comana.

Un drum deloc uşor

Există foarte multe reţete de a fabrica hârtie. Asta înveţi experimentând. Noroc şi cu colegii de pe întreg mapamondul, spune Ion. Pentru că unii pe alţii se ajută, cu sfaturi, cu informaţii. Ba chiar şi cu schimbul de mostre de hârtie. Aşa au învăţat şi românii noştri să facă hârtie, documentându-se de pe Internet şi în special intrând în această uriaşă reţea a meşteşugarilor de profil. Văd cu cât de multă pasiune îmi vorbesc despre ceea ce fac. Cu toate că îmi dau seama, din ce-mi povestesc, că nu le-a fost deloc uşor în toţi aceşti ani, cât timp visul lor a prins rădăcini. Mai întâi au făcut naveta între Bucureşti, unde locuiau, şi Comana. Pe urmă au stat aici, într-o rulotă. Văd şi acum rulota, într-un colţ. Lucrurile au evoluat şi, de anul trecut, casa lor e numai la Comana, în miljocul satului dedicat tradiţiilor. Sunt oameni ai acestui loc, îmi spun. Au renunţat la meseriile lor. Şi la viaţa de la oraş. Văd că aparţin deja acestui pământ. Mie îmi este clar.

Şcoală pentru meseriile tradiţionale

Visul continuă. Este o adevărată plăcere să-i vezi cum vorbesc despre ce va fi aici peste câteva luni, peste un an, peste zece ani. Merită să-i cunoaşteţi cel puţin pentru optimismul lor. E o adevărată cură împotriva pesimismului, să ştiţi! Un fapt foarte interesant este că totul se construieşte cu oameni din comunitate, ceea ce înseamnă locuri de muncă. Cei care lucrează acum la ridicarea caselor, de plidă. Şi cei de la atelierele dedicate tiparului şi hârtiei. O femeie a învăţat partea de legătorie, altcineva să facă hârtie. Dar nu numai atât. Satul tradiţional va fi populat cu oameni tot din Comana, care vor învăţa diverse meşteşuguri. Mecanismul didactic va fi posibil cu ajutorul unor specialişti în fiecare domeniu în parte. De pildă, pentru papură şi stuf va veni aici o femeie din comuna tulceană Luncaviţa. Localitate renumnită pentru acest meşteşug. Femeia respectivă va fi profesor pentru localnicii din Comana. Acei localnici vor fi apoi tot timpul prezenţi în atelierul pentru papură şi stuf din Satul tradiţional. Alt maestru, al olăritului, va veni din Galaţi. El îi va învăţa pe localnicii giurgiuveni să lucreze cu lutul. Cât priveşte prelucrarea fierului, sprijinul vine de la o asociaţie meşteşugărească. A fost adusă aici şi o moară veche de peste un secol, care va servi ca bază pentru viitoarea brutărie. Ca să pui agregatul în funcţiune, ai nevoie de specialişti. Aceştia vor veni tocmai de la Hosman, un sat din judeţul Sibiu. Care au ei însişi acolo o moară, la fel de veche. Am fost, cu câţiva ani în urmă, la moara aceea şi am mâncat pâine făcută din grâul măcinat acolo. Vă spun că este o experienţă interesantă! Nu doar să mănânci pâine, ci mai ales să vezi un agregat uriaş, parcă ar fi o locomotivă. Să-i priveşti toate măruntaiele şi să fii martor la modul tradiţional în care se obţine făina. Nu mai spun de aglomeraţia care era acolo, pentru că oamenii veneau, ceas de ceas, să vadă minunăţia aceea. Aşadar, meşteri cu multă experienţă vor forma noii meseriaşi din Comana, iar aceştia, la rândul lor, vă vor descrie şi vă vor învăţa pe dumneavoastră, vizitatorii, despre fiecare meşteşug în parte. Vor avea şi costume tradiţionale. Deci nu numai Zâna cărţilor are costum specific.

Reînviere: “Cărţişoarele”

Cel mai ambiţios gând al soţilor Dana şi Ion Georgescu este acela de a demonstra că meseriile tradiţionale sunt viabile şi în epoca noastră, cea dominată de calculatoare. Şi că se poate trăi din meserii pe care unii le consideră perimate. Că vorbim de hârtie, de lemn, de lut, de fier. Vor fi produse de toate felurile oferite vizitatorilor. Apoi cursurile de pregătire pentru cei dornici să experimenteze ceva nou. Multe lucruri se pot face, iar lista ideilor, din câte observ, este abia la început. Deja în materie de hârtie au fost făcuţi primii paşi, pentru că se obţin, la scară mică, tot felul de lucruri. Care au la bază comenzi. Agende, felicitări. Evident, făcute din hârtia obţinută aici, după metode vechi. Mai nou, “cărţişoarele”. Adică un mărţişor care e sub forma unei cărţi în miniatură. Are câteva pagini şi un mesaj. Pe fiecare pagină sunt câteva cuvinte. Dai paginile şi citeşti, până la final, întregul mesaj. Dana îmi arată, la finalul vizitei mele, cele trei caiete mari, ca nişte cataloage, în care, de-a lungul anilor, cei care au vizitat “Moara de hârtie” şi-au scris impresiile despre acest loc. “Ce au scris oamenii aici reprezintă pentru noi un imbold să mergem mai departe”, aud câtă încredere au gazdele în viitorul Satului lor tradiţional.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...