Există vreo legătură între performanţa profesională şi lipsa de integritate? Absolut: există o asociere semnificativă statistic între scorul CUC de integritate al unei universităţi din România şi numărul de lucrări ISI agregat per universitate. Universităţile corupte nu produc performanţă, ci se feresc de ea. E destul să te uiţi pe site-urile lor de Internet, nu vei găsi ultima lucrare, carte, brevet omologate în lumea mare ale vreunui profesor; chiar dacă există, sunt înecate în anonimatul fără valoare. Discernământul a ajuns act de curaj la noi, trebuie să apară cărţi postume ca să aibă cineva curajul să promoveze valoarea sau să demaşte impostura.
Cum se explică, în nevoia noastră disperată de economişti, specialişti ai dezvoltării, guvernanţei etc., că în Universitatea din Bucureşti nu ai cu cine să faci un doctorat în politici publice, în politică comparativă, în economie politică, că numărul agregat de citări internaţionale în aceste specialităţi de bază în România este zero (nu are rost să mai adaug dreptul constituţional, la care tot românul e expert)? Oare nu cumva prin teama impostorilor care ocupă catedre pe acolo de a deschide uşa oricui ar fi mai performant decât ei? Ai zice că oamenii politici au ei înşişi nevoie de specialişti, mai ales în timpuri ca astea, şi ar trebui să încurajeze formarea unei elite intelectuale autonome. Fals: chiar dacă din când în când oamenii politici vor câte un sfat tehnic (în general, cu finalitate electorală), de la intelectuali nu vor altceva decât creditarea publică. E şi mai bine dacă intelectualul chemat în ajutor (sau voluntar) e nespecialist, că e mai uşor pentru un poet să creadă în avantajele parlamentului unicameral şi să-l vândă la fraieri.
Resurse umane există. În fiecare zi există oameni performanţi care se întreabă dacă să intre pe piaţa noastră de muncă sau în Vest şi, inevitabil, aleg Vestul (mai nou şi Singapore). Instituţiile europene sunt invadate de aplicaţii româneşti: oriunde merg descopăr români lucrând în cele mai performante locuri. Proiectele noastre de a ajuta repatrierea au sfârşit însă lamentabil, iar granturile guvernamentale s-au lăsat cu conflicte la tribunal între guvern şi cei repatriaţi. Iniţiative private precum cea a lui Andrei Pleşu aduc, mai ales, specializări care nu au piaţă în Vest, economiştii nici nu aplică la NEC (dar eforturile de a găsi bani pentru tinerii umanişti care se întorc sunt remarcabile şi e meschin să fie prezentat Pleşu ca un duşman al societăţii deschise). Nici antreprenoriatul nu lipseşte: la ideea unor oameni tineri, am sugerat Guvernului Tăriceanu în 2006 să facă o şcoală postuniversitară de eurocraţi, unde să se întoarcă drept cadre tinerii români care fac doctorate în studii europene (drept, economie, politici publice etc.), cu limba de predare engleză şi care să se autosusţină din taxe şi programe de cercetare.
Proiectul s-a împotmolit, deşi era sprijinit de un vicepremier, iar fata pe care o aveam în vedere să-l organizeze, care avea un doctorat european de mâna întâi, conduce azi un centru similar la o faimoasă universitate din Occident. Cum ea nu lucrase în nici o campanie electorală şi nu avea în spate decât un grup de anonimi merituoşi, era greu să reuşească un asemenea proiect. Organizarea statului nostru fiind pe rente pentru un grup de interese sau altul, un proiect care nu aduce profit nici unui grup nu poate să treacă la noi de guvern, că nici nu ştiu de la cine să ceară comisionul (vorba aceea, era exclus să mi-l ceară mie). Asta e structura premodernă a statului român şi asta am sperat că putem lichida din 2005 încoace. Dar nu se poate: în loc de asta, am introdus rente noi, cea mai comică fiind cea din anticomunism, unde Marius Oprea îşi apăra nu doar dezgropaţii, ci şi apartamentul RAAPPS, iar cei numiţi în locul lui erau nişte băieţi de campanie electorală, nici măcar istorici, care trebuiau remuneraţi pentru servicii.
Dar cum oportunişti au fost dintotdeauna, trădarea intelectualilor stă în altă parte, şi anume în abandonul total al cauzei generale pentru interesele de grup. Imediat mobilizare contra impozitării drepturilor de autor, după ce aceiaşi aplaudaseră tăierea pensiilor minime zece zile mai devreme, prezentată ca o măsură curajoasă a Guvernului care le dă lor rente! La douăzeci de ani după comunism, clasa noastră educată nu caută un canal de comunicare cu restul societăţii. Nu am evoluat de la mineriade: „ei” ne invidiază şi „noi” îi dispreţuim.
Generaţia tânără are dreptul să le ceară intelectualilor public consacraţi să dovedească o ţinută morală pe măsura faimei şi să pună critic în discuţie operele lor. Dar a cere altora să fie şi dedicaţi vieţii civice şi să publice la nivel top Vest precum cei plecaţi acolo e absurd. Prea nu îşi dau seama ce secătuire e viaţa publică din România şi ce efort e să construieşti normalul la noi. Adevărata dedicare civică are un preţ. Cum mi-a spus odată un coleg (temporar) la Oxford: câte aţi fi realizat dvs. în plus dacă nu aţi fi pierdut atâta vreme în viaţă! Cu ce am pierdut vremea? Cu Revoluţia, cu presa liberă, cu anticorupţia, o mare pierdere de vreme din perspectiva academică. Publicaţi voi în Occident cu mai mult impact, asta e o formă mai bună să-i puneţi în umbră pe cei cu nume de azi decât să le număraţi lucrările! Admiraţi-l pe Marino pentru ce merită, nu îl folosiţi pentru interesele voastre. Dacă, la rândul vostru, practicaţi gândirea în haită, organizarea de cabale, dispreţul faţă de orice teorie (adică faţă de oricine a scris înaintea voastră pe aceeaşi temă), negarea oricărei valori, dacă prin solidaritate înţelegeţi solidaritate ca grupului vostru să îi vină mai uşor să îşi promoveze interesele, atunci reproduceţi exact mecanismul antropologic prin care funcţionează elita noastră intelectuală de când există ea, adică de vreo sută şi ceva de ani. Da, la scară colectivă suntem relativ tineri. Poate şi caracterul, şi valoarea universală vin cu vârsta? Să sperăm.
Puteţi citi versiunea completă din Adevărata trădare a intelectualilor pe site-ul Societăţii Academice din România, www.sar.org.ro, la fel şi Iluzii de grandoare, textul reconstituirii unei alte tradiţii intelectuale româneşti, publicat în diferite limbi începînd cu anul 2002.
