Intr-o vreme cand intelectualii vestici, inconstienti, trageau tot spre utopia comunista de considerau chiar “Arhipelagul Gulag” al lui Soljenitan o fictiune, Tom Stoppard (n. 1937), venit, este drept, din estul blocat de cortina de fier, incepuse a milita pentru drepturile omului din aceasta parte a lumii. Probabil asa se explica de ce piesa “Travestiuri” a cunoscut o noua varianta in 1993, dupa ce cu doua decenii inainte avusese premiera cu trupa de la Royal Shakespeare Company. In prezenta unui observator neutru, sunt in continua infruntare James Joyce si Tristan Tzara, in acelasi Zurich al anului 1917 evoluand un al treilea personaj, propagandist adulat si ascultat – Lenin. Un crampei de istorie, pe care Stoppard il priveste cu ironie sarcastica si pe care regizoarea Mona Chirila, in spectacolul sau de la Nationalul din Cluj, o ridica la nivelul grotescului. Sigur, cei doi literati au revolutionat domenii ale scrisului, dar ce inseamna rasturnarile lor fata de ceea ce a infaptuit personajul cel mai ridicol al textului, ce inseamna dadaismul fata in fata cu utopia comunista, ce inseamna refuzurile dadaiste daca le alaturam crimelor legalizate printr-o ideologie. Discursul regizoral este necrutator, dirijat cu rigoare. In schimb, regizoarea se lasa tentata, poate in prea mare masura, de citatul cultural. Plasat discret. Pentru cei care poseda cheile este chiar o placere, desi aceasta lungeste prima parte a spectacolului. Intrebarea este, insa, cati spectatori le descopera si daca ele nu raman pentru ei un impediment in receptare. Cati oare dintre tinerii spectatori, sa zicem, pricep citatul pe dos din “Crucisatorul Potemkin”?
Asadar, modul dramatic atat cat este s-ar situa prin februarie 1917, cand in Rusia izbucnise revolutia (ceea ce a fost in noiembrie, acelasi an, de-am praznuit noi aproape o jumatate de veac, era, limpede, lovitura de stat). Lenin se afla la Zurich cu Nadejda Krupskaia, personaj incarcat in montarea clujeana cu tot ceea ce anunta transformarea ideologului in statuie de bronz, multiplicata pe 1/6 din suprafata globului. Si interpreta rolului, Maria Seles, a conturat cu masura, creand un personaj ridicol, nu caricatural. Aici, la Zurich, John Carr, actor, mecena, martor neutru, ar fi inlesnit intalnirile literatilor, care, nici ei, nu scapa de ironia autorului si a regizoarei. Un Tzara infatuat, un Joyce umil se lanseaza in sustinerea propriilor opinii de parca de ele ar depinde soarta lumii, a unei lumi aflate, de fapt, in plin razboi, dar care nu razbate pana la ei, a unei lumi ce-si deschidea bratele unei revolutii ce va face mai multe victime decat acest prim razboi mondial. Revolutiile lor literare ignora tarile insangerate si primejdiile amenintatoare. Izolati ca intr-un paralelipiped cu vid, priviti doar de un martor si secondati de admiratii efemere sunt, pana la urma, la fel de grotesti. Regizoarea tese subtil datele caracterelor, dar Dragos Pop si Ionut Caras intaresc liniile prea mult. Poate de aceea a iesit mai in evidenta discretia compozitiei lui Cornel Raileanu (John Carr), actor care ne-a surprins mereu cu chipuri noi, gandite cu seriozitate, cu biografii scenice inteligent construite. Este un interpret ideal pentru edificiile riguros concepute de regizori, cum se intampla aici sau asa cum era, de pilda, in “Omul cu valizele”, text din care Alexandru Dabija facuse un spectacol remarcabil la teatrul din Turda.
Intreaga montare, semnata de Mona Chirila, functioneaza pe nuante intr-un spectru larg al umorului de la ironia, sa-i zicem, delicata la un grotesc capabil sa desfiinteze. Este aproape un dans pe sarme intersectate ca in desenul lui Picabia legat de Tzara; miscarile par incerte, insa fiecare anunta o evolutie. Istorica. Sau personala. Prima parte a spectacolului mi s-a parut prea lunga tocmai datorita acestor miscari in asteptare de deznodamant. Textul suporta comprimari mai drastice. Un episod precum cel al participarii lui Carr la un spectacol si al procesului ce a urmat nu adauga nimic personajelor, nici comunicarii de ansamblu.
Propunerea regizorala consoneaza cu scenografia (decoruri: T. Th. Ciupe, costume: Cristian Rusu). Un pat oblomovian, care inlesneste fuga lui Carr de realitatea inconjuratoare, domina centrul scenei. Intamplarile, in majoritate, sunt o sarabanda in juru-i. Personajul reactioneaza parca mai mult la aparitiile fantomatice ale valetului sau (Cristian Rigman) decat la personajele ce intruchipeaza realitati. Si realitatea cea mai brutala, mai pregnanta in spectacol este Lenin. Nu s-a dorit ca Ovidiu Crisan sa-i semene fizic, dar toate documentele secrete (scoase la iveala in ultimele decenii) confirma reactiile personajului din spectacol.
Ca de obicei, la Nationalul clujean, programul de sala, datorat Roxanei Croitoru, este si aspectuos grafic, si util spectatorului.
