Cu puţină luciditate, săptămâna viitoare haosul politic care a pus stăpânire pe România de mai bine de o lună ar trebui să se încheie. Nu de alta, dar filmul cu proşti în care ba sunt listele, ba nu sunt listele, în care ba suntem 15, ba 18 milioane de alegători sau în care avem şi momente suprarealiste de dispariţie şi reapariţie a unor pasaje din hotărârile CCR, capătă dimensiuni morbide. Căci de guvernare nu se mai ocupă nimeni, leul o ia la vale, iar pe bloguri de specialitate aud că economia scade abrupt şi investitorii străini îşi fac bagajele.
Acestea fiind spuse, la ce ne putem aştepta în viitorul apropiat? Ultima lună ne-a arătat că, în ceea ce priveşte partidele cel puţin, avem puţine speranţe că încleştarea politică aberantă se va opri. Corecţia va trebui să vină aşadar în principal din societatea civilă. Dar, dincolo de spectrul politic angajat, referendumul din 29 iulie ne-a arătat că avem o largă pătură a societăţii care nu se dă de ceasul morţii după „chiţibuşuri” ale procedurilor democratice şi după statul de drept, atâta vreme cât aceasta duce la victoria propriilor preferinţe politice. Aceeaşi situaţie, din păcate, şi la o bună parte a comentatorilor politici care nu vor sau nu pot să facă distincţia între popularitatea unui lider şi legitimitatea acestuia dobândită prin câştigarea alegerilor la termen. Pentru a da un exemplu din afară, faptul că după 10 ani de preşedinţie Jacques Chirac a fost, în ultimii doi ani de mandat, cel mai nepopular lider politic al Franţei de după război nu a determinat pe nimeni să-i conteste legitimitatea politică şi să însceneze „puciuri” parlamentare, conflicte constituţionale etc. pentru a-l da jos şi a fura startul alegerilor prezidenţiale. Căci despre asta este vorba în toată tărăşenia asta, în condiţiile în care USL nu a produs nici până azi o dovadă convingătoare de încălcare gravă a Constituţiei de către Băsescu, singura în măsură să legitimeze demersul politic actual.
Dar asta înseamnă că, atât timp cât societatea civilă informată abdică de la misiunea sa naturală de a promova interese particulare fără însă să atingă grav realizarea interesului general, situaţia va continua exact ca până acum: în registrul absurdului. Atât timp cât o largă parte a publicului se va lăsa angrenată în căruţa unora sau altora dintre combatanţii politici ai zilei, dincolo de anumite limite rezonabile, nu va fi nimeni care în mod real să responsabilizeze partidele atunci când ele, aşa cum am văzut cu vârf şi îndesat, dau semne de iresponsabilitate şi de lipsă de viziune politică. Cu alte cuvinte, fără un public ales, bine consolidat, care să se dezică de laşităţile, complicităţile sau tăcerile utile şi confortabile, situaţia actuală a partidelor nu prea are cum să transforme substanţial în bine ţesătura politică din care trăieşte ţara.
Aceasta, bineînţeles, nu implică denunţarea partizanatului, nu înseamnă negarea faliilor ideologice reale. Nu ar fi nici înţeleaptă, nici posibilă o asemenea opţiune. Dar aceasta înseamnă totuşi că recalibrarea partizanatului trebuie să aibă loc în aşa măsură încât partidele să nu poată conta pe sprijin necondiţionat. Aceasta înseamnă un „pact” al spaţiului public prin care actorii civici să nu achieseze la aberaţiile politice ale unei tabere sau alteia. Altfel spus, „punct şi de la capăt” sau lipsa de schimbare profundă în bine este dată nu doar de partide şi de dinamica lor internă, ci cel puţin în egală măsură şi de lipsa de calitate şi de comportamentul inadecvat ale publicului activ. Recunoaşterea acestui aspect ar putea fi poate singurul aspect pozitiv câştigat pentru viitor din această încleştare politică. Vom fi suficient de înţelepţi să vedem acest lucru?
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge
