Cel dintâi campion mondial al boxului amator românesc, Francisc Vaştag, s-a retras din prim-planul sportului care l-a consacrat, dar continuă să caute tinere talente în oraşul său natal.
După o carieră extraordinară ca sportiv, multiplu medaliat la întrecerile de anvergură ale Europei şi ale lumii, Francisc Vaştag a continuat seria succeselor şi ca antrenor coordonator al lotului naţional, elevii săi reuşind să cucerească nu mai puţin de şapte medalii la Campionatele Mondiale de seniori din 1999 după ce cu un an înainte, în 1998, urcaseră de 5 ori pe podiumul Europenelor. După ce a părăsit cârma lotului reprezentativ al României, a plecat la Clubul Sportiv Municipal Reşiţa, unde a deţinut funcţia de director-adjunct, dar nu a putut sta departe de secţia de box. În urma restructurărilor din ultima perioadă, a redevenit tehnician, dar cu misiunea de a coordona nouă secţii din cadrul clubului, din postura de preşedinte al Comisiei de Antrenori.
Cum este să-ţi faci meseria de antrenor în oraşul natal, după ce ai coordonat lotul naţional al României?
Este altceva. Una e să te ocupi de copii şi juniori pe plan local şi alta e să fii cu naţionala de seniori. Acum e ca o joacă. Incomparabil mai lejer şi cu mai puţină implicare nervoasă, dar asta nu înseamnă că nu există preocupare pentru a găsi noi tinere talente.
Acum ai mai mult timp liber. Care este cel mai plăcut mod de a te relaxa?
Să merg la pescuit şi vânătoare. De fapt, prefer vânătoarea. Este un amalgam de provocare şi relaxare. Acum abia aştept data de 15 octombrie, când se deschide sezonul. Am o casă lângă Reşiţa şi acolo ne strângem, cu tot cu căţei, şi stabilim planurile de bătaie. În general vânăm mistreţi, dar nu-i o regulă.
Ai obţinut o mulţime de trofee în competiţiile amatorilor. Nu te-a bătut niciodată gândul să treci la profesionişti?
Mi-am dorit enorm să obţin o medalie olimpică. De aceea am şi participat la trei ediţii ale jocurilor olimpice. Aş fi vrut să cuceresc mai întâi un trofeu cât mai strălucitor şi apoi eventual să trec la profesionişti. Cu o medalie olimpică în buzunar aş fi plecat cu alte pretenţii la drum la profesionişti. Aş fi avut şanse mult mai mari să semnez un contract valoros şi aşa mai departe. Eu m-am ambiţionat însă să urc pe podium la olimpiadă şi n-a fost să fie. A fost ca un blestem olimpic. Acum trebuie să recunosc că sunt momente în care mi-e un pic ciudă că n-am trecut la profesionişti, dar faptul e consumat.
Te descurci din punct de vedere financiar?
Graţie rentei viagere pe care o primesc, reuşesc să trăiesc decent şi să practic meseria de antrenor liniştit, fără să-mi pun problema că trebuie să mă apuc de altceva pentru că nu pot trăi din salariul extrem de modest pe care îl primesc de la club. Boxul nu a fost un sport bănos, cel puţin cât am concurat eu, şi n-am avut de unde pune deoparte.
Cu Mihai Leu mai ţii legătura?
Da, suntem foarte buni prieteni. Chiar în acest weekend (n.r. – azi) ne vom vedea la Arad, unde Mihai organizează un raliu (n.r. – cea de-a şaptea etapă a Campionatului Naţional de Raliuri – Raliul Aradului va avea loc astăzi şi mâine la Arad). Mi-a propus chiar să stau alături de el în maşină, în calitate de copilot, la verificarea traseului, dar am spus un „nu” hotărât. Mai bine la protocol. Şi asta nu neapărat de frică, dar mi-au ajuns emoţiile pe care le-am avut în competiţii.
Ai doi băieţi şi niciunul nu a fost tentat să-ţi calce pe urme?
Într-adevăr, nici unul dintre băieţii mei nu a vrut să practice boxul, dar amândoi fac fotbal de performanţă. Cel mic, Andrei, care are 16 ani, este deja în lotul naţional sub 17 ani. Joacă la Banatul Timişoara şi a fost campion naţional anul trecut. Se pregăteşte extrem de mult şi are ambiţia să plece să joace în campioantele tari de afară, Germania, Italia, Spania, Anglia. L-am încurajat să facă performanţă pentru că ştiu viaţa pe care am dus-o eu. Sportul te învaţă multe lucruri, te disciplinează şi te dezvoltă mult mai frumos din toate punctele de vedere. Cel mare, Victor, are 20 de ani, şi joacă momentan la o echipă de judeţ, dar aparţine de FC Şcolar Reşiţa, care evoluează în divizia C. A avut o operaţie la picior şi o vreme vrea să se menajeze.
Nu-ţi este teamă că vreunul dintre copiii tăi va fi privit doar ca fiul lui Vaştag?
Eu le-am spus clar că pentru a se lansa în sport au nevoie de multă muncă şi seriozitate. Asta pe lângă talent. Dacă vor să realizeze ceva, nu le trebuie nici pile, nici relaţii, doar rezultate, care nu vin decât dintr-o pregătire extrem de riguroasă. Sper să se ajungă la un moment dat să se spună despre mine că eu, Vaştag, sunt tatăl celebrului Andrei sau Victor.
Ai reveni la naţională dacă ai primi o propunere de acest gen acum?
Nu. În nici un caz. M-am liniştit şi nu mă mai interesează lotul naţional. Acum e Dorel Simion, un băiat bun şi muncitor, care din păcate nu are susţinerea pe care am avut-o eu când am venit al cârma lotului. Eu l-am avut în spate pe Ion Şerban, fostul preşedinte. Un om de nota zece care, cel puţin în opinia mea, este numărul unu cu cele realizate de el în boxul românesc.
Ce şanse există momentan să descoperi un alt Vaştag?
Din păcate, boxul este din ce în ce mai puţin popularizat. Pe lângă faptul că nu se mai organizează competiţii, în cadrul cărora să ai posibilitatea să vezi potenţialul boxerilor, indiferent de vârstă, şi acelea care există nu mai sunt transmise la televizor. Sper ca totuşi la un moment dat să reintrăm în normal şi boxul să reintre pe o pantă ascendentă. Şi poate, cine ştie, îmi voi descoperi urmaşul chiar în sala de box a CSM Reşiţa.
7 întrebări rapide
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Când am cucerit cel de-al doilea titlu mondial. Mulţi dintre aşa-zişii prieteni vorbeau pe la colţuri că e gata cu Vaştag. Că sunt pe făraş şi aşa mai departe. Iar eu nu numai că am ieşit campion mondial, dar am fost declarat şi cel mai bun boxer al Mondialelor. I-am lăsat pe toţi cu gura căscată.
Care este cel mai mare regret?
Că nu am cucerit nici un trofeu olimpic. Am fost la trei ediţii ale Jocurilor Olimpice pentru că mi-am dorit enorm o medalie, dar a fost ca un blestem. În concursurile olimpice m-au bătut toţi cei pe care îi băteam fără probleme la europene sau mondiale.
O dorinţă încă nerealizată?
Să iasă Andrei, băiatul cel mic, mare fotbalist. Atunci chiar că m-aş linişti şi m-aş simţi pe deplin împlinit.
Poţi spune trei lucruri pe care le-ai lua pe o insulă pustie?
În primul rând puşca de vânătoare, apoi nevasta, că e normal să fie aşa, şi nu mai ştiu.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
De ghinioane. Pentru că nu le poţi controla. Cum au fost cele pe care le-am avut în concursurile olimpice.
Care este ultima carte pe care ai citit-o?
Nu prea le am cu cititul. Dacă n-am citit când eram tânăr, acum nici atât. Acum avem televizorul şi internetul şi cu asta ne ocupăm majoritatea timpului liber.
Cine a fost modelul în carieră?
Nu cred că am avut neapărat un model în adevăratul sens al cuvântului. Mi-a plăcut însă şi îmi place enorm Mike Tyson. Am încercat să-l copiez cât am putut dar el a avut o duritate natuală pe care n-a avut-o nimeni.
1. 3 olimpiade
A participat la trei ediţii ale Jocurilor Olimpice, dar nu a urcat pe podium niciodată, marea dezamăgire a vieţii sale.
2. Dublă europeană
A fost dublu campion european, la Bursa (1993) şi Vejle (1995), după ce la juniori a fost medaliat cu aur la CE de la Bröndby, în 1987, şi la CM de la Havana, în 1988.
3. Triplă mondială
Ca senior, a câştigat trei titluri mondiale: la Moscova (1989), la Tampere (1993) şi la Berlin (1996) şi o medalie de bronz la Sydney, în 1991.
4. 2000
A fost anul în care i-a fost decernat Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în Grad de Cavaler şi i s-a acordat titlul de Maestru Emerit al Sportului, graţie performanţelor obţinute de-a lungul carierei.
5. 36 de secunde
Mai avea Vaştag până la finalul primului său meci la JO de la Seul, când arbitrii l-au descalificat pentru o presupusă lovitură sub centură.
